...de Crăciun

Într-o perioadă în care urările curg, uneori obositor de impersonale, simt că ar fi mai bine să tăcem și să lăsăm loc stelei să lumineze în noi. Între atâtea cadouri frumos ambalate, să dăm la o parte măștile și împreună să binecuvântăm pământul cu mii de pași născuți din iubirea aceea care vindecă și doare, care înalță și zdrobește, care ne aduce aproape de adevărul dinăuntru.

E un anotimp care curge alb, cu dorul în rărunchi, cu tot ce am pierdut și după care tânjim cu emoție de copil, știind că nu putem aduce înapoi pe cei dragi și acum lipsă, pe cei iubiți și dăruiți cerului.
Și totuși mă rog să simți cât de mult te iubesc, chiar și atunci când mâinile nu te pot picta nici versurile descrie.

Aievea, între parfumul gutuilor din geam, respiră copila cu genunchii la piept, chemându-te, căutându-se și mai ales, iubind. Naiv, ironic, lucid, cazemate de gânduri și iluzii, topindu-se molcom la picioarele pruncului din iesle.
 
25 decembrie 2017 

 © Mihaela Roxana Boboc

 

E iarnă iar...

Și inima mea doarme pe covorul copilăriei. Împodobesc bradul și odată cu el, îmbrac copilul în poveștile bine tâlcuite. Privesc cu ochi mirați seninul din noi, ce dor mi-a fost de tine!

Te voi aștepta an de an, în mugurii poemelor mele, până îmi vei vorbi din nou despre omizi și pe alocuri, vom îmbrățișa fluturii ninși din cer.

E cald. Ești tu! Sunt ce rămâne seara, după ce învelesc copiii și ascund lumina în buzunar.
Sunt ce rămâne pe paleta unde îmi aștern culorile. Rămășițele anilor, ale iubirii din noi, amprentele pe hârtie, pe orice atingem.

Sărbători fericite și prunc născut în fiecare!

Mihaela, cu drag.

Vălenii de Munte

Merele din camera bunicului miros a veșnicie,
acum că nu mai sunt,
fotografiile vechi miruiesc copilăria cu ulițele ei grăbite
mai stai, suflete, aprinde candela cu mâini tremurânde
să locuim fără timp în casa de la stradă cu gardul înverzind a cetină
și fântâna învârtind lanțul ruginit
să stingă setea de pe buzele arse 
dezleagă câinii de la poartă, tată,
zăpada a troienit rănile și lazăr privește pământul ca o portocală
în mâinile sătule;
Crăciunul e tot mai aproape și crucea troiței strălucește în omăt
în Vălenii de munte cerul se vede tulburat de dorul care naște
oameni de lut și o singură suflare
trezește oasele spre înviere
copila colindă lumea cu poeme vii la braț
pruncul o găsește lângă crucea de marmură
veșnicind împreună.

Deschide ușa, creștine...

E marți și scriu despre nasturii omului de zăpadă. Nu știu să mă opresc. Nici nu-mi doresc.
Ninge în lumea copilei. Cazemate ascunse în mâinile mici și bulgării alunecând dintr-o parte într-alta nestingherit.
Am fața roșie de ger, dar nu simt decât înțepături vagi din când în când.
În parcarea blocului, printre oameni de zăpadă și sănii legate, printre urmele pașilor adânc imprimate în suflet, dansez printre fulgi și râd. N-am mai râs de mult așa. De când zilele se succedeau fără nume și anii purtau ghiozdanul copilăriei.
Sunt îndrăgostită de tine și furnicăturile din palme, de golul din stomac și visarea din privire. De starea de carusel, învârtind amețitor stările. Plâng și râd, respir pentru ca apoi să mă sufoc. Alerg până îmi găsesc balanța, pe talerul unui Dumnezeu-copil.
Și tu ai iubit așa. Fără noimă, de dragul făpturii plăpânde care se naște în fiecare zi altfel. De dragul cerului răsturnat pe omăt, ca o cerneală. Ai iubit umbrele apusului pe pielea ta, ai iubit înainte să închizi în pumn viața și să fii al lor.
Ai scris și sculptat în trunchiul nopții iubirea, până când pasărea de lemn și-a luat zborul. Au rămas zăbrelele, martore indiferente ale zidurilor încorsetate.
Acum tu cânți din altă lume - eu te ascult și mi-e dor de ceva ce nu am gustat în lumea aceasta. Mi-e dor de tata și de îmbrățișarea care nu mai vine, pentru că nu mi-a aparținut vreodată.
Ultimele raze de soare se pitesc după case. Oamenii se strâng tot mai mult unul într-altul, ca-ntr-o matcă. Țara mea așteaptă Crăciunul cu mâinile legate, într-un doliu aparent.
Nu știu când, dar casele au devenit temnițe și iertarea plutește pe deasupra capetelor, abandonată ca un prunc în iesle.
Un plânset zdrelește zarea însângerată. Mulțimea caută ornamente de brad și rătăcind, fiecare la casa sa, privește steaua fără să o vadă. Globuri și beteală țipătoare, cadouri frumos ambalate și nicio lumină...
Pe străzile pustii, un copil în zdrențe îngână un colind. ”Deschide ușa, creștine...”, dar toate porțile rămân ferecate și Iisus umblă pustiu și gol pe străzile ca un lagăr al conștiințelor pierdute.
Din case, miros de friptură și parfum de cozonaci, afară un Iisus flămând.
Crăciun fericit, iubirilor voastre îngropate! Crăciun fericit, oaselor albe încălzite de aburul suflării animalelor!
Dincolo se doarme cu spatele gol, dincolo se doarme fără lumină...dar eu iubesc...te iubesc și aprind în suflet candele pentru copilăria mea și neamul dispărut.
Rămâi în inima mea, în dezordinea gândurilor mele, în emoțiile copilei nevindecate. Poate nu e cel mai primitor locaș, nici cel mai frumos, dar aici locuiesc poeme și culorile își fac culcușul, printre lacrimi.
Aici rugăciunile se hrănesc din mine și pleacă - scrisori călătoare. Mă rog să revii. Să poposești trei ceasuri în pereții inimii. Și candela să rămână aprinsă, până va arde, poem după poem, orice rămășiță a dragostei...

Mihaela Roxana Boboc
12 decembrie 2017 

Nasturii omului de zăpadă

Din în ce în ce mai puține povești, dragul meu,
versuri goale trosnesc în crengile memoriei
acum că iarna intră pe făgașul cuminte al sărbătorilor
aproape nu mai contează
cine am fost înainte ca luminile să-mi umple străzile
ninge peste copilărie și durerile se îmbracă într-un altfel de doliu
albe rânduri și foile veline uitate într-un sertar
e timpul să construim bărci din hârtie și plutind pe aerul geruind a dor
să întoarcem cheia gândului spre veșnicie
începând cu nasturii omului de zăpadă încheiați creativ
peste clipa alunecând rece
în sânul copilei
și apoi, iubite, vom scoate rând pe rând figurine de lut 
zâmbind năstrușnic peste zilele strâmbe -
oamenii sunt frumoși, aproape imaculați în ochii îngerului străvezind
în bradul înghesuit în cubul meu
plânsul e colindul mamei strângând la piept pruncul
și haina lui ridică moartea pe umeri
pielea cuvintelor devine tot mai palidă 
ca o lumânare suflându-și căldura prin sticla mormintelor.

12.12.2017 


© Mihaela Roxana Boboc -  felicitare pictată.

frica secundelor

pentru asta s-au inventat psihologii
să trăiască prin tine și traumele lipite pe geam
pe uși / pe tot ceea ce atingi -
cum se numește omul neetichetat care plânge și râde în același timp
cu ochii la cer și pământ și nimicul dintre
respiră prin copca durerii
respirați în sincron și nu vă veți întâlni
doar aerul taie felii din lună
coaja ei îți hrănește pântecul umflat
e bine să împarți sufletul se bucură
ochiul sfidător al anotimpului ține pleoapa închisă
nu pune virgule inutile
între noi.

scriu pentru dragostea aceasta care nu poate fi scrisă
la celălalt capăt nu e nimeni
îmi târâi pașii prin zăpadă și e cald
ca și cum părintele meu m-ar strânge la piept și n-aș mai respira de frica secundelor
bătând prea repede înapoi în mine.

am 12 ani, trupul costeliv și tremur sub plapumă
ușile se trântesc și între două lovituri apuc să număr până la cinci
știu că între coastele mele un înger plânge tot mai tare
și asta îmi mângâie ușor sufletul în formă de semilună.

Cum aș putea să flămânzesc?

mă hrănești cu lumina din piept de parcă e scris în cer 
fiecare poem-rugăciune
ți-am adăpat sufletul din cupa spovedaniilor deși
în taină rosteam îmbrățișări peste singurătate și goliciunea se învelea în placenta anotimpului
oamenii iubesc pentru că le e frică de timpul mort dintre noapte și zi
când nu mai sunt ai nimănui
dar eu aparțin chipului tău când plouă și furi din mine cochiliile triste
am cel mai frumos acoperământ când strâng în mâini respirația poemelor nerostite
și Dumnezeu e cu un pas înaintea memoriei 
am fost copilul care iubește fluturii dimineților cu rouă
și pâinea amiezilor rătăcite pe trotuarele julite
dacă aș stinge luminile în orașul meu ar rămâne crângul și mâinile îndrăgostiților prinse în părul iubirii
e noapte cu lună, noapte cu prunc născut în mine
îmi așezi în sertarul minții manuscrise pe care le voi uita până în ziua
când se vor scrie singure 
așteptarea e un preludiu al inimii bătând cu putere în zăbala timpului
nimeni n-a iubit mai mult decât mine
orice rămășiță a dragostei. 

 

O altă formă

abandon în câmpul vizual
brațe inerte contopite cu iluzia că m-ar putea salva
nopțile legănându-se înainte și înapoi
nu vei ști cum adorm fetușii cuvintelor
nu vei ști cum te scot ca pe o mănușă de pe degetele înghețate
ceștile au rămas pe masa de lemn
cu gura în jos și cercul doare pe umerii așteptării
masez puncte cardinale și tălpile îmi răspund nervos
pleacă înainte să ajungi un manuscris în sertarul scârțâind a ploaie
oasele se întind și liniștea fulgerelor mă calmează
respir scurt în palma ta simt pietrele cum alunecă în jar
ciocul păsării e roșu tot mai roșu ciupind din inima
ca un biscuit fărâmițat de pantofii toamnei.

Mâinile lor strâng amintiri pe care nici timpul nici pământul nu le astupă

îngenunchezi noapte de noapte
așezi crucile mari și blânde pe tâmplele tale
te rogi încet 
o șoaptă aproape imperceptibilă în zgomotul lumii
mama strânge în mâini o cheie 
deschide nostalgic sertarul și amintirile se învelesc unele în altele
trupul firav al copilei tremură
să fie anotimpul de vină sau în prag de iarnă
ochii sticlesc a măr și scorțișoară
și buzele tale colindă secerate de un dor nepământesc
mamă, pune paltonul pe umerii de brumă
să culegem ghebe să ne prefacem că în urma lor rămâne toamna dezlegată 
drumul se răsucește sub talpa cu rizuri 
copilăria mea se culcă în fânul aspru
noi nu. 


Mamei mele, la împlinirea unei binecuvântate vârste.
16 Noi. 2017

Arhangheli de lut

Azi la ușa copilăriei mele au bătut globuri de sticlă
gânduri transparente și culorile iernilor pictate
în pielea mea de copil neîmblânzit
azi la ușa mea a bătut o femeie ținând la piept crizanteme
a îngropat moartea și acum respiră din temnița azilului
Sunt bine mi-a zis și zâmbetul ei purta spini pe frunte
azi în fereastra mea au bătut arhangheli
cu aripi de lut și ochii tăi negri
unica lumină pe care n-o pot stinge
înăuntru zborul e șoapta alintându-mi numele
în brațele rugăciunii.

Terapii ocazionale

trebuia să fi luat trenul spre casă să te fi ținut în brațe ziua care ne-a mai rămas
mâine e luni și tu pleci cu perfuzia atârnând de brațul drept
ușor aplecat spre urechea cerului în zumzăitul ambulanței
copilul mă privește râzând în brațele mănăstirii, e încă timp 
ficatul se strânge nod în tine dar tu speri într-o minune 
pentru că nimeni nu are dreptul să plece fără să mă fi cunoscut
de atunci strâng în mine oameni care îți seamănă, sărut buze cu anestezic
terapii ocazionale mai puțin începutul lui noiembrie care amestecă
emoții despre care nu vorbim și toamna alunecând pe gât ca un tranchilizant
o moară macină timpul din reflex
lumina cade între oameni ca o sugativă
iubirile lor mute și neîntâmplările se întind epidemic după uitare
în turlele dimineții primești iertarea în genunchi
mai strâng suflete albe în palma rămasă întinsă.

originalitate

vorbesc cu un poet despre originalitate
ca despre o găină în cuibarul murdar din piață
luată de-o aripă poezia dă socoteală viilor
ăștia de mișună precum gândacul fără cap
morții nu mai contează s-au arhivat demult odată cu trăirile și spaimele nerostite
pisica e doar o pisică fie că miaună toarce sau doarme într-un colț
locul ei nu e în poezie
fiecare cu pisica lui o tai în două
de singurătate zic că e mai comună decât o bătătură în talpă
acoperi anotimpul cu plasturi dar mesteacănul mai doare un pic
noiembrie pășește autentic pe strada viitorului cu sens unic
e ziua morților arhivați în sertarele memoriei 
colivele adună bob cu bob tristețea omniprezentă
pe morminte vinul se împrăștie în gura răposaților nicio picătură
ironii existențiale dragul meu
cum să scrii despre nemurire când mori încet și privești strada cu spatele la tine.

frunze iradiate

Va fi bine. O să fii bine, o să...
înveți să privești lumea prin acuarela din ochi
tumorile devin mai mici aproape palide în fața morții
mă privești surprins spovedaniile nu-ți priesc
ar fi mai ușor să tac și ceasul să indice ora exactă
ora în care marionetele calcă pe frunze iradiate
toamna sunetele împing ascuțit în coaste și respirația devine greoaie
în lumina goală a dimineții cocoșul plânge
leagănul scârțâie aproape de tâmple, mama se roagă
sub genunchi crește o icoană, pruncul îmi șterge acuarela din ochi
cu mâneca dreaptă acopăr cerul
plouă și doare, mamă.



Fotografie © Mihaela R. Boboc -  Praga, Turnul cu ceas, 2014.

Ochii lor de jad

cine ești de-mi încui zările toamnei
eliberează-mă de mine, dragoste,
cu poemele neîmblânzite în sân
copilăria să-mi salte sub păpădiile galbene
și mâinile să-mi cuprindă tâmplele arzând
coloane de vrăbii mușcă din pământul poeților
îmi văd fiul verii întrupat în cuvânt
fiul tău dezlegându-și bucuria la moara cerului unde-am plâns
cu norii întorși în brațele părintești
frunzele se pitesc după amintirile copilei
obrajii roșii ciupesc zorile, e încă toamnă și doare
oamenii șoptesc păsărilor albe 
frânturi de vise din cochilia lor ascultă ecoul,
Doamne, ochii lor de jad și iad răsturnat
cu spițe de os fluierând în coasta anotimpului
cine spune luminii să coasă în urmă 
dorul se așterne în chiciura vremii
și părul copilei stă despletit pe pernă.

 

Premierea Concursului Național de Creație Literară Vasile Voiculescu, 2017 (foto)

Vineri, 13 octombrie 2017, la Casa memorială Vasile Voiculescu din Pârscov, a avut loc premierea Concursului Național de creație literară Vasile Voiculescu, ediția a XXVIII-a.

Premiați la categoria volum (poezie/proză) au fost: Liviu Grăsoiu (Marele Premiu), Florin Dochia (Premiul Vasile Voiculescu - poezie), Simova Liutiev (Premiul Vasile Voiculescu - proză), Mihaela Roxana Boboc (Premiul Lazăr Băciucu), Marius Albert Neguț (Premiul Primăriei Pârscov), Cornel Galben (Premiul Fundației Mitropolit Irineu Mihălcescu), Charis Samy (Premiul Asociației Renașterea Buzoiană).

Elevii din Pârscov au pregătit un recital de poezie în memoria lui Vasile Voiculescu, într-un moment de sinceritate și dăruire, bine organizat de către dascălii lor. Cât de frumos au sunat versurile poetului pe buzele nevinovate ale copiilor!

Închei cu fotografii de la evenimentul în care volumul meu de poezie ”Spovedania oaselor” a confirmat încă o dată, după Premiul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, septembrie 2017.

Diploma și bucuria premiului. Mulțumiri familiei Băciucu, care mi-a oferit premiul în memoria jurnalistului și omului de cultură Lazăr Băciucu, despre a cărui activitate am avut bucuria să mă informez și o dată în plus, să constat că nimic nu e întâmplător.

 Alături de sora mea, Irina Mirică,
tehnoredactorul cărții ”Spovedania oaselor”.

Alături de poetul Florin Dochia și editorul 
Firiță Carp.

 Fotografie de grup

 Premierea volumului meu.

 Alături de scriitorii Cornel Galben și Ion Lazu

 Dumitru Ion Dincă prezintă Premiul Lazăr Băciucu oferit de fam. Băciucu.

 Alături de Denisa Lepădatu, premianta la categoria elevi.

 Discuții la final de premiere.

Premianți, organizatori, elevi.

Plămânul lui octombrie

iubirea mea autistă
privește în gol adesea și lovește zidurile 
o luncă își primește păsările hăituite de gândul foametei
pești verzi hrănesc neputincios ciocurile ascuțite și carnea lor se zbate între clești
trebuia să mă înveți să pescuiesc cuvinte
trebuia să-mi fii zid și copil să-ți mângâi creștetul 
să nu mai flămânzesc
timpul se deghidează în solzi și tace
când moartea e o carapace și se deschide noaptea
e prea târziu să-mi întorci străzile și fără sens, brațele lor îmbrățișează orfan
zarea vineție 
plămânul lor respiră oxigenul refuzat ție 
miroase a toamnă
a ghebe pitite după frunze ude și mere domnești sfârâind pe plită
miroase a tine
octombrie cu ceața deasă pe umeri
și obrazul ras zâmbind a poezie.

Copila cărbunilor încinși

Cred în scrisorile din miez de toamnă
timbrele ei galbene se lipesc de limba dimineții
pe malul apei scriu pe frunze și ele plâng de parcă aș scrijeli poeme
la celălalt capăt deschizi plicul și zâmbești 
cerneala din ochi se prinde în paginile goale 
ești aproape, tată, iar eu copila cărbunilor încinși 
cu tălpile goale pe strada unirii
dinspre big spre armata a doua, mama pășește pe coastele copilăriei
cu o pâine în mână cât un pact nescris cu viața
durerea ei o sfințește, îmi devine anafură și dorul toarnă vin
peste rană
cred în toamna ca un legământ nerostit
în cutia poștală scrisorile vin și pleacă - păsări călătoare 
uneori din alt anotimp se rătăcesc cuvinte
le dau drumul în acuarele și apa diluează amintirea lor
într-o virgulă.

foto: 1986, Buzău, Eu și mama.

Transfuzie de lumină

arhanghele, n-ar trebui să număr străzile cu pecetea poeziei în frunte
ar trebui să facem o transfuzie de lumină
de la maramureș la buzăul din suflet
pădurile cresc copii de suflet cu aripile întoarse spre pământ
și frunzele îngălbenite de dorul cuvintelor se răsucesc ca o țigară în gura anotimpului
nu scrie nimic
despre dragoste se poate vorbi fără noimă sau poți deschide brațele 
ca îmbrățișând femeia cuibărită în șoaptele cerului
inima să salte în ierihonul gândului întors spre veșnicie
iată copilul care nu a uitat poveștile, iată literele de păpădie cum adulmecă zarea
și nimic nu stă între el și Dumnezeu
doar vocea ta, gavrile, se sparge într-o mie de nopți nescrise 
când apuci poemele de încheietura mâinii stângi
și uiți că doare, doare ca atunci când săruți de noapte bună fragilele glezne
ale singurătății și ea îți mângâie obrazul cu lama degetelor 
îngropată fericire în grumazul femeii care se minte 
că timpul uită să clipească și printre genele dimineții 
mă întind după pisica dormind gri pe cuvinte și aproape iert 
arhanghele, am uitat să număr dar tu vei ști unde sunt orele cu mersul lor de felină
cu inima săltând a păpădii și literele risipite în ochii femeii râzând haotic la același poem
cu degete lungi înfipt în umărul nebuniei 
scrie totuși, gavrile, scrie din nestrada copilăriei 
și fură toamna din cuibar, poate-mi aduci zăpezile căzând violet peste mâinile mele
voi ști că tu ești, același tu, purtându-mi troienele nestingherit între două respirații. 


Pictură: Mihaela Roxana Boboc - Litere de păpădie

 

Mușcă lumina

mama lovește în propriul suflet până iese apă și sânge
țipătul zării crucificate e tot mai aproape, pielea se strânge peste apusul ca o moară veche
mă reculeg, timp în care tu, copile, îngropi animalul fricii adânc
mă lipesc de zâmbetul dimineții și brațele cer o îmbrățișare care nu mai vine
am vreme să te scriu din vecernia ploii adulmecând neștiută toamna
ca o carapace peste copilărie, tata cheamă norii din tușe de pastel, mă cheamă
mustind a dragoste 
culorile se desprind de retină în propriul anotimp, artistul pășește în urma creației
ca o dâră abia șoptită, un dangăt de înviere răzbate dincolo de zid
ține cerul strâns în pleoape, fiule,
și când nu va mai conta, dezgroapă caii albi cu lungile oase
spre răsărit mușcă lumina din fălcile singurătății 
dezgroapă-mă în ziua cu ploaie, în octavele poeziei
melcii dorm neîntors pe frunze și casele goale se lipesc de copaci
aproape de rădăcini.


Pictura: © Mihaela Roxana Boboc - Îmbrățișare

strada viitorului

pe strada viitorului
de la etajul patru al existenței mele lumea se vede ca o nălucă
pete albe de cer pe tocul înfipt în pământul ca o umbră
nimic nu prevestește lipsa ta în anotimp nici măcar castanul cu vârfurile spre biserica eroilor
sau turla de lemn înghesuită în coasta militarilor cu sens unic
poezia coboară zilnic etajele dintre trup și suflet
și te alege dintre atâtea chipuri fără nume când porți albastrul nepoemelor mele
azi pictez iluzii pe ceașca din porțelan, mâine scrijelesc papirusul neîmblânzit
cu mâinile acestea amprentând schelete de timp
pe strada viitorului
lampa se stinge peste rațiune
abia atunci simt plecarea ca un urcuș spre identitate și tu, la celălalt capăt al firului
asculți ploaia cum scârțâie sub oase
asculți bătăile în geam și mă alegi dintre atâtea muze
să umplu spațiile dintre litere cu respirații,
păianjeni de gheață se întind pe ferestrele de termopan 
întunericul e mai adânc, pe margini șoapte învinețite de dor se desprind
pe strada mea cresc pisici hrănite cu tălpi grăbite de afecțiune
cresc câini cu cozile rotocol de frig și pe jos, castanele țepoase amintesc toamnei
să mai rămână copilă
să mă culeagă din asfaltul peticit cu rugăciunile mamei
gândurile prind rădăcini aici odată cu fumul de țigară din balconul vecin
odată cu femeia care schimbă azilul pentru casă și casa îi devine mormânt
nu te teme, iubite,
n-am să uit niciun cuvânt din toate necuvintele tale
doar ochii își dezvăluie țipătul ca o pasăre de noapte
poposind între coastele mele.

Îmbrățișare cu miros de heruvimi

Iubitule,
octombrie a pășit pe vârfuri și l-am primit neștiind că la picioarele lui am așezat oameni, odată cu poezia mereu flămândă.
ca și cum trupurile cuvintelor ar fi secerate de întunericul care nu ascunde nimic, iar lumina plânge în șaua muntelui abandonată
am iubit legănatul trenurilor și gândurile întinzându-se ca o pisică leneșă în paginile cărții
ești capturat în arcul unui anotimp refuzat de Dumnezeu dar și sfinții au dreptul la un blid de mâncare
cu atât mai mult pelegrinii însetați, cu desaga cerului pe umeri
fâșii de culoare, inima poemelor mele bate invers, hai, spune ceva, iubitule,
despre comorile din talpa pădurii de mesteceni, când vântul atinge pomeții frigului și promoroaca îmbracă haine de înger
spune-mi unde se duc diminețile cu aroma cafelei pe buzele Cesariei Evora și cum săruturile înfloresc
în fulgi de vers alb
vorbește-mi ca unui copil din îmbrățișarea cu miros de heruvimi și mâinile alunecând în părul toamnei
printre păpădii.

Cortegiul sacrificaților - o altă față a sculpturii lui Aurel Vlad (Memorialul victimelor comunismului din Sighetu Marmației)

Dă-le, Doamne, înapoi zidul plâns
și brațele le umple cu răspunsuri
să nu mai sfâșie zarea a neputință
ia povara umerilor mirosind a moarte și jug
în Sighetul tinereții mele
poezia strânge sub haina comunismului
sacrificații fără identitate 
cu oase neodihnite în cimitirul săracilor
vocea blândei ana* sparge liniștea memorialului în vitralii mici
ochii sunt vii, buzele ne iartă pecețile memoriei strâmte 
bătăi scurte în pereți în locul unde nici toaca nu răspunde
doar inima lor cu fricile ghem în stomac
scrijelește pământul sub unghiile roase până-n carne
și numele țării se mânjește de sapa sângelui în coloane de cer.
Dă-le înapoi identitatea și curajul întins în celulă
pe patul cu scânduri și ochiul privind nevrotic printre gratii în pupila timpului
copilul mustind a copilărie și părinții smulși din ghearele morții
strigă-i, Doamne, pe nume
și mângâie veșnicia pe creștet
poate s-o îndura să plângă 
cu trupuri umane 
cortegiul nenăscut al durerii sparge zidul 
o rază în cruce mai poartă lumina ca o înviere promisă
răscumpărătorul întârzie o clipă - orbit de iubire -
mâna tremurând adună statuile printre lacrimi.


*Recunoștință poetei Ana Blandiana (blândei Ana) și soțului său, Romulus Rusan, pentru 20 de ani de muncă întru (re)cunoaștere și omagiu adus victimelor comunismului. Memorialul de la Sighet este vizitat zilnic de grupuri din toată lumea, deși prea puțin cunoscut încă românilor.
Dacă aveți ocazia, treceți din celulă în celulă, priviți istoria în față și aprindeți o lumânare în monumentul de reculegere și rugăciune dedicat martirilor români. Atingeți pereții, cu miile de nume gravate pe fiecare latură a cerului și nu uitați sacrificiul uman, cortegiul pe care sculptorul Aurel Vlad l-a întrupat atât de sensibil și deopotrivă zdruncinător.

Festivalul internațional de Poezie, Sighetu Marmației, 2017 - Premiul pentru volumul "Spovedania oaselor"

Au trecut opt ani de la primul premiu, obținut la Festivalul de Poezie de la Sighet, Premiul pentru manuscris, care m-a proiectat în lumea literară ulterior, prin volumul de debut "Vers și culoare" apărut la Editura Grinta în 2010.
Opt ani prea lungi dar și prea scurți în același timp. Multe evenimente literare s-au perindat de atunci, lansări de carte și premii obținute. Dar parcă Sighetul meu a rămas același. Cu oameni calzi, poeți cu bucurie în privire și un zâmbet permanent pe chip.
 În aceste zile, a 44-a ediție a festivalului de poezie s-a desfășurat în compania unui juriu bine format, avându-l președinte pe criticul și poetul Gheorghe Grigurcu. O personalitate a literaturii despre care s-ar putea vorbi zile în șir. 
Volumul meu de poezie "Spovedania oaselor", apărut recent la aceeași editură - Grinta, a primit premiul festivalului pentru volum. Alături de mine, pentru volum au fost premiați poetul și directorul revistei cu lungă tradiție: "Familia", Ioan Moldovan și poetul bine cunoscut maramureșenilor, Vasile Morar.
Totodată, s-au înmânat premiile revistelor maramureșene unor poete cu viitor cert într-ale scrisului: Irina Lazar, Violeta Anciu și Adela Conciu.
Ne-am bucurat de compania unor poeți importanți precum Ioan Pintea, directorul bibliotecii județene din Bistrița,  Minerva Chira, poetă și strânsă colaboratoare a Anei Blandiana, Lucian Perța, un parodist de excepție, Vasile Muste, o gazdă impecabilă și un poet care îți aduce aminte în fiecare vers de frumusețea Maramureșului, poetul Nicolae Scheianu, poetul și romancierul Alexa Gavril Bâle, poeta Ileana Nemeș și mulți alții, cărora le cer iertare pentru omisiune.
Seara literară de la Desești ne-a strâns laolaltă sub egida marelui poet Nichita Stanescu, care a început cu un omagiu adus marelui poet, o slujba de pomenire și a continuat cu un memorabil recital de poezie. 
Dincolo de amprenta literară a acestui festival cu tradiție, plec de la Sighet cu Memorialul Victimelor Comunismului și rezistenței, adânc întipărit în suflet, cu viața făcută ghem în stomac odată cu fiecare imagine și rememorare a durerii unor generații prea mult încercate de un sistem pentru care nu găsesc calificative.
Voi reveni aici, în casa poeziei maramureșene, cu sufletul deschis și bucuria de a fi reprezentat Buzăul și poezia sa actuală. 

Mihaela Roxana Boboc, 30 septembrie 2017.

Nudul dimineților

Să ai de ales
să scrii ceva ce moare oricum și totuși să te încăpățânezi să-i dai contur
să-l scoți din tine, din durerea și nebunia unei monocromii
și îmbrăcat în tonuri blânde, tot mai blânde
aproape de spaima albă a dimineților
de profilul tău ascuns în mareea de nisip
lovești pământul și revine glob în ochii mei
te pierd și orice ai spune încape într-o virgulă din caligrafia cerului
o smulg și nu rămâne nimic, aerul se rarefiază în jur
poate nici n-ai existat, iluziile sunt oaze de umanitate uneori
nici tabloul de seară, o mamă și pruncul ei într-un ochi de timp
sau mâna pictorului strângând în pumn dorul ca pe-o nălucă -
spune-i să se oprească, să nu mai picteze respirații
arată-i virgula din palmă și roagă-te să uite
cum lumea se așază în genunchi și fruntea e o semilună furată de gânduri
cum așteptarea doare până la os dar lipsa ei e doar începutul uitării
să ai de ales
și să mergi înapoia ta
culegându-ți pașii în brațele întinse, risipind tot dar nepierzând nimic
memoria culorilor în tentaculele sepiei și peste noi, noaptea ca o îmbrățișare orfană,
scoasă din icoană, mama mă plânge încet
am uitat numele tău, doar coapsa dreaptă mă frige de parcă mâna ta a lăsat un fier încins
departe, cuvintele se răsucesc în cheie și un gust de metal
viața, un lemn unde înfig cuie, să plutească pe spaimele albe
pe nudul dimineților mele
cenușa ta.