de la etajul patru al existenței mele lumea se vede ca o nălucă
pete albe de cer pe tocul înfipt în pământul ca o umbră
nimic nu prevestește lipsa ta în anotimp nici măcar castanul cu vârfurile spre biserica eroilor
sau turla de lemn înghesuită în coasta militarilor cu sens unic
poezia coboară zilnic etajele dintre trup și suflet
și te alege dintre atâtea chipuri fără nume când porți albastrul nepoemelor mele
azi pictez iluzii pe ceașca din porțelan, mâine scrijelesc papirusul neîmblânzit
cu mâinile acestea amprentând schelete de timp
pe strada viitorului
lampa se stinge peste rațiune
abia atunci simt plecarea ca un urcuș spre identitate și tu, la celălalt capăt al firului
asculți ploaia cum scârțâie sub oase
asculți bătăile în geam și mă alegi dintre atâtea muze
să umplu spațiile dintre litere cu respirații,
păianjeni de gheață se întind pe ferestrele de termopan
întunericul e mai adânc, pe margini șoapte învinețite de dor se desprind
pe strada mea cresc pisici hrănite cu tălpi grăbite de afecțiune
cresc câini cu cozile rotocol de frig și pe jos, castanele țepoase amintesc toamnei
să mai rămână copilă
să mă culeagă din asfaltul peticit cu rugăciunile mamei
gândurile prind rădăcini aici odată cu fumul de țigară din balconul vecin
odată cu femeia care schimbă azilul pentru casă și casa îi devine mormânt
nu te teme, iubite,
n-am să uit niciun cuvânt din toate necuvintele tale
doar ochii își dezvăluie țipătul ca o pasăre de noapte
poposind între coastele mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu