Zece degete de fericire

Atât am oprit din verdele acesta
timp să îmi beau ceaiul 
să adun minutele de pe buzele tale
când întorci ceasul spre răsărit 
și tot ce rămâne e urma poeziei 
pe pielea înroșită a zăpezilor. 
Umbrele trec obosite
sunt sacul lăsat pe urechea ferestrei
un gând va trece prin mânecă 
a unsprezecea zi
când ceașca e cu gura în jos
și paginile își deapănă povestea
celor zece degete de fericire. 

Iubirea e atunci când săruți podul palmei

Iubirea e atunci când săruți fruntea rece a părintelui tău
și Dumnezeu tresare pe buzele tale,
când culegi în pantofi toate pietrele din cimitir
și tot mai e loc de una
să-ți amintească de copilul care arunca cel dintâi piatra 
și apa i se juca între pleoape
nu știu să fi fost aproape
să mă fi chemat pe nume
roxana încă își leagă șireturile strâmb
semn că în cer și pe pământ
distanțele se anulează
zborul unui avion 
întârziat de secunda când ți-ai pus valiza sub pat
și ai uitat că
iubirea e atunci când săruți podul palmei
și singurătatea intră în cutie
sclipind cu ochi de pisică
negre agate 
pe la geamuri
copilăria cu dinții ei de lapte
zâmbește 
când dezlegi șireturile nopții și pășești cu tălpile goale
prin tine.

Antologia Naji Naaman / Premiile literare Naji Naaman 2018

03 iulie

Putea fi o zi normală
să ne dăm bună dimineața în fața unei cafele banale
pe care toți o bem până la urmă, plus minus lapte, zahăr sau chef
putea fi una din acele zile 
când te întorci cu spatele la lume, la tine, la viață
cu genunchii la piept
ca toate formele de viață dependente 
sau putea fi ziua când îți luai moartea în cârcă
și învățai cum se trăiește gol,
căzând de la o înălțime suficient de mare
să mai rămână ceva care nu poate fi reconstruit
cu oricâtă migală 
de artistul care cumpăra foi de tutun,
le răsucea pe degete
și le întorcea porumbei în văzduh.
Putea fi orice
dacă n-aș fi strâns culorile la râu
și aș fi plecat
cu viața în cârcă
cu tot ce mi-a rămas...