Labirint

Zidurile pe care le ridici și le cobor în labirint
Un joc de-a baba oarba, inocent absint
unde-ți sunt buzele, să dor când le ating,
ca un lut frământat de soare, ning!
unde-ți sunt ochii, să îi sărut a mirare
azi am văzut un înger bun în fiecare
poezie de ai fi și n-aș fi nimic în zare
poet de m-aș numi și fără întâmplare
jur-împrejur curge mir și țes poeme
de mă gândesc că poate-i viu colțul, alene,
străzile se îmbracă în oameni, neștiute
liturghii de rouă se cântă nevăzute -
ascultă gândul cum se plimbă din capăt în capăt
lumina se deșiră în felinare și miroase vânăt
april transformă mormântul în nuntă și apa în vin
culoarul nopții plânge, trupul devine străin
încap mătănii pe fragila încheietură a mâinii
copiii dorm cu visele prinse și latră câinii
în căsuțe de păsări se pictează zăbrele
să evadez din păpădii cu visul umbrelă
și poate m-aș întoarce iar în labirint
să te sărut o dată, fără leac zâmbind.

je ne sais quoi

dragostea asta 
crâncenă
luptă cu viața
o luptă cu sine
o întreagă redută de bună dimineața spus la infinit aceleiași persoane
o mulțime de săruturi trimise în aer
necontaminate de acest virus ucigaș
aerul care intră în plămâni și rămâne acolo odată cu frica
paralizată 
trotuare pustii și te iubesc-ul strigat din rărunchi
să ne ajungă de singurătate
picioarele înfășurate în poziție lotus
chestiuni vagi precum fericirea în vremea crizei
meditațiile și respirațiile la lumina candelei
camera aceasta urmărindu-mă pretutindeni
un big brother comasat în tresăririle dinlăuntrul meu
și resturile acestea de poezie care îmi hrănesc sufletul
cel încuiat pe dinăuntru dar liber 
să iubească copacii pământul mâinile tale
îmbrățișând cubul strâmt
din care evadez uneori pentru a mă întoarce
mai rebelă decât m-au imaginat
versurile tale
unde artistul pune culori la uscat și duce pânzele la râu 
le îmbibă în transpirația și fericirea lui 
în neputință și viziune
îl privesc cum își neagă cerul de sub tălpi
așa agățat de propria nefericire devenită laitmotiv
în vremea covid-ului
dragostea se împarte în părticele mici de je ne sais quoi
nu pune întrebări sau răvașe în sticlă
nu transmite mesaje de care nimeni nu are nevoie
singura nevoie este să sari din aceste versuri
și să iubești cu tot ce nu știai
că ești 
și poți.

Ne ținem unul pe celălalt

Ridică-te,
este primăvară și au înflorit viorele
pământul se scutură de moarte
iubirea este ploaie pe umerii albi ai așteptării
în genunchi
ținem fricile orfane
ne ținem unul pe celălalt
și plângem
ne ținem și nu mai spunem nimic
suntem toți un număr
o viață
o vindecare
o recuzită pe care actorul o va pune în singurul rol care contează
suntem o singură mască peste gura umplută cu pământ
ne dor gingiile vieții
ne doare copilăria adormită la sân
și intram unul în altul
în matrioșca fără identitate
malaxorul din care desenăm flori
până miroase a primăvară
a flori de câmp și dimineți scrise cu cretă pe asfalt
până singura spălare va fi în roua ierbii
și mâinile acestea vor atinge
trupul plăpând
al păpădiei
din care rând pe rând ies vise
și nume.

și dincolo ar zâmbi Dumnezeu

suntem la doi ani și două luni distanță de noi
suntem la capătul promisiunilor
la capătul nervilor deșirați în aceste zile
în care ne izolăm 
de ceilalți
de noi înșine
pe Dumnezeu nu-l putem izola
în nicio celulă
nici să-l primim în antecameră
El intră prin ușile încuiate
dar eu deschid fereastra
larg
să intre soarele
auzi cum cad fricile de pe streașină
într-un pocnet surd
pisicile se întind după căldură
fără legătură cu acest haos
deschid cartea de poezie
a spovedaniilor mele
citesc cu voce tare un poem
ți-l trimit
să mă auzi cum te iubesc
mereu pe alt glas
suntem la capătul a tot ce ne-a rămas
când închidem ochii și iubirea se desface
din poleială
cu mâini de copil
așa te ocrotesc în palme
să nu sting vreo clipă candela
deschid ferestrele și bat în geam
ca și când mi-aș deschide sufletul
și dincolo ar zâmbi Dumnezeu
ai zâmbi
la capătul acestui poem
la doi ani și două luni distanță de noi.

Cronică la cartea mea ”Vers și culoare”, Ed. Grinta, 2010, semnată de Petre Isachi

Revista 13 Plus găzduiește cu generozitate cronica dlui Isachi la volumul meu de debut ”Vers și culoare”, Ed. Grinta, 2010. Mulțumiri!

Alchimia Poeziei

                                     sau

                                         „Marginea din miez” * (1)

       * Mihaela Roxana BOBOC, Vers şi culoare, Editura grinta, Cluj-Napoca, 2010

              Moto:

                             „Locuirea şi şederea omului pe pământ au semnificaţie poetică”

                                                                                                (Heidegger)

                                                                                                Petre ISACHI

          Ştim cu toţii că oamenii transformă Lumea prin ştiinţă şi o locuiesc poetic, când apollinic (adică sub o tiranică Raţiune din care lipsesc raţiunile inimii), când sub o misterioasă „înţelepciune tragică sau dionisiacă”, despre care ne vorbeşte încă, Fr. Nietzsche, încât nu m-a mirat primirea de la Roxana Mihaela Boboc a unui „poem de final de octombrie”, cu un titlu ispititor: Nu scoate spiţe din soare. Am reţinut din acest poem că „sigiliul rupt din viaţa dinaintea vieţii/ îmi face dor de Dumnezeu/ dar tu nu eşti sus cum nici în iad te-am aflat/ Eşti ploaia care secetă se face în josul cuvintelor/ şi mama care flămândă lasă gura poeziei”. Important este că acel Bună dimineaţa, urmat de: „Azi plouă de parcă am tras griuri peste soare. Vreme de poezie şi introspecţie”  (Bacovia nota în momente asemănătoare: „Vreme de beţie/ Ce melancolie…) mi-a reamintit brusc de îndatorirea mea de critic, obligat – desigur, de propria-mi conştiinţă -  să actualizeze cititorilor de poezie că au trecut, deja, 10 (zece) ani de la debutul (strălucit, l-aş califica eu) al poetei trăitoare într-un frumos Buzău literar-artistic, tot mai contaminat de spiritul voiculescian (misterul existenţei, caracterul iniţiatic al lucrurilor, fascinaţia/ obsesia inaccesibilului, o anume vedere ingenioasă a minţii, o posibilă mântuire prin frumuseţe, iubire, credinţă, un exerciţiu spiritual suprem pornit din nevoia de întoarcerea la sine şi la o filosofie a identificării gândului cu reveria/ melancolia), dar şi de mirajul (post)modernismului - reciclajul (artistul postmodern nu respinge trecutul cultural, ci-l absoarbe şi-l topeşte în conţinutul operei), heterogenitatea codurilor (artele tind să fuzioneze), tratarea răului prin rău, acceptarea simulacrului, conştiinţa că păşim într-o nouă eră a barocului etc.

          Citez pentru a vă sugera viziunea şi filosofia Mihaelei Boboc, rugându-vă să observaţi estetica, poetica şi poietica autoarei – şapte volume la data când scriu aceste rânduri: VERS ŞI CULOARE. 2010; POEMELE IOANEI, 2010; CEL MAI FRUMOS CÂNTEC VINE PE FURIŞ – Poeme în oglindă – Mihaela Roxana Boboc vs. Tudor Cicu, 2015; ŞEVALET CU EPILOG, 2016; SILABE ORFANE, 2016; SPOVEDANIA OASELOR (Poeme nerostite), 2017; TERAPIA PLOII DE CHILIMBAR, 2019 - , dar şi maturitatea poetică a debutantei: „Emi,/ marginile acestea au ţepi şi dor!/ Stai departe de ele…/ Tu mă priveşti cu mirarea aceea în ochi/ care-ţi şade atât de bine/ şi-ţi reiei nestingherit studiul formei…// Mai târziu mă vei întreba de ce/ trebuie să mâncăm şi marginile prăjiturii./ Chiar trebuie?/ Abia stăpânindu-mi râsul îţi voi răspunde pe/ măsură/ ca să simţi diferenţa şi să apreciezi esenţa./ Vei privi probabil cu alţi ochi/ prăjitura aceea cu miezul cel mai dulce,/ nuca pitită după coajă/ şi gălbenuşul îmbrăcat în albuş.// Cu răbdare vei înţelege tainele ariciului ţepos/ chiar şi melcul ascuns în cochilie/ îţi va părea discret.// Cât despre oameni, fiule, probabil nu-i vei înţelege/ de ce construiesc margini tăioase/ şi ridică fortăreţe zi de zi,/ dar nu uita// miezul tuturor lucrurilor ascunde o margine.” (Marginea din miez).

        Aţi remarcat deja, încă de la debut, Mihaela B. atribuie Poeziei/ Artei funcţie gnostică. „În învăţăturile Mihaelei către fiul ei, Emanuel” ( = Vers şi culoare), sub cochilia melcului (simbol al regenerării periodice, teofanie lunară, întruchipare a principiului feminin, „ un glif universal al temporalităţii” etc.), sub „tainele ariciului ţepos” ( căruia mitologia îi perpetuează o pluralitate de conotaţii: erou civilizator, animal cosmogonic ce corectează erorile Fârtatului şi inspiră faptele Nefârtatului, animal htonian, cu atribute ignee şi solare) şi sub simbolul mitologemului oului primordial/ oului cosmic, scriitura (pseudo)ludică configurează şi semnifică lumina spirituală/ strălucirea luminii dumnezeieşti, locul predestinat, unde Omul-şi pierde fatal, „sandalele de copil”, încât ajuns matur rămâne un neînţeles, incapabil să simtă „diferenţa”, să aprecieze „esenţa”, şi să disocieze răul de bine.

          Parcă înspăimântată de pierderea copilăriei, de faptul că Emi cel crescut „printre iluzii” n-o să mai vadă „frumosul în banal” (v. Coaja de nucă; Copilărie furată; Mirosul copilăriei; Mirosul fericirii; Casele de pe uliţa fără vârstă etc.), poeta se refugiază în lumea ideilor care se văd cu ochii sufletului, jurându-şi/ jurându-ne că „într-o zi/ am să dezbrac cuvintele de taine/ şi-o să descifrez esenţa acestui miros/ de fericire”. Încă de la debut, experienţa religioasă a poetei este foarte aproape de cea estetică şi de categoriile ei tradiţionale, sublimul şi tragicul, încât pentru fratele nostru, cititorul, este dificil să diferenţieze între ceea ce aparţine lumii „frumosului” şi ceea ce aparţine lumii „sacrului”. Citez din poemul Despre Dumnezeu: „Pe Dumnezeu l-am găsit prima oară stând pe o bancă,/ împovărat de ani, sprijinindu-se umil în baston./ M-am aşezat lângă el şi mi-a arătat frumosul/ lucrurile simple./ Atunci l-am iubit, sărăcăcios cum era/ şi l-am luat între mâini./ zidind cu el inima/ aşa cum zidesc copilaşii/ castele de nisip/ cu mânuţe nesigure.// L-am regăsit apoi în prima icoană/ desenată stângaci la vârsta de şase ani./ Stătea răstignit pe crucea strâmbă/ privind cu resemnare, printre şiroaie de sânge,/ Omul./ L-am rugat atunci să coboare de pe cruce,/ iar El mi-a zâmbit cu înţelegere, / s-a strecurat o clipă printre gene de copil/ şi cu demnitate şi-a reluat locul,/ susţinând povara omenirii.// Mult mai târziu aveam să-i pictez lumea/ pe care a iubit-o cu înverşunare/ în tonuri calde de pastel.// L-am întâlnit în biserică deunăzi/ vorbind despre iertare. Subiect tabu./ Despre iubire, mi-a spus, oamenii cred/ că ştiu totul, dar nu ştiu nimic.// Mă privea printre gene obosit dar când mi-a luat mâna/ am simţit frumosul, iubirea şi iertarea întreite într-o/ singură fire. Am înţeles atunci Treimea Dumnezeirii./ S-a ridicat de pe lespedea rece şi a plecat din nou/ pe crucea strâmtă.// Atunci l-am iubit cel mai mult.”

        Poemul pe care-l consider ars poetica vol. Vers şi culoare ne confirmă opinia că atât pictura, cât şi poezia Mihaelei Roxana Boboc tind să atingă rugăciunea. Ludicul (ivit din Emanuel - Tatiana exista doar în vis) potenţează fericit sublimul, se ştie, mijlocul ideal pentru a exprima în poezie/ pictură, „clipa cea repede”, religioasă, misterioasă, aparent ilogică, dar sublimă. Conversaţia în oglindă a Mihaelei cu Dumnezeu reconfirmă raportul psihologic continuu al poeziei cu rugăciunea. Rămâne deschisă întrebarea dacă religia constituie fenomenul de bază din care a izvorât/ izvorăşte treptat şi evolutiv Poezia, Pictura, Muzica etc.? Adică dacă să admitem dependenţa absolută, temporală sau esenţială a Artei de Religie…, fără o dependenţă paralelă şi de lumea văzută şi codificată permanent în „noduri şi semne”.

          Coexistenţa profanului cu sacrul confirmă mai curând ideea că poeta din Buzăul voiculescian nu refuză – dimpotrivă o include în alchimia Textului poetic – existenţa de sine stătătoare a experienţei estetice, căreia-i adaugă, în funcţie de problematica transfigurată, morală, plăcere, credinţă, filosofie etc. sugerând că ceea ce recreează şi transmite este inepuizabil. Mihaelei îi este plăcută ascensiunea (urcarea munţilor, treptelor templelor, ridicarea în aer etc.) care-i trădează aceeaşi mişcare interioară de autodepăşire, de sfinţenie şi de apropiere de valorile absolutului: „N-aş fi crezut că mai vii,/ nu pentru că n-aş fi meritat,/ dar pentru că lucrurile rotunde/ de genul privirilor întrepătrunse,/ jocului de mâini, cuvintelor în esenţă tare/ se întâmplă celor care noaptea călătoresc/ prin gări în căutare de vise,/ ori eu nu mai caut nimic,/ din care să nu fi gustat sau înţeles deja.// Au fost ani în care te căutam la adăpostul cuvintelor,/ te aşteptam în cerdacul vechi ori pe trepte te vedeam/ în chipuri fără nume,/ sau te scriam în rime dulci ca o agudă,/ azi însă/ scriu despre lucruri ascuţite ca o piatră/ de temelie,/ scriu despre oameni mici,/ lucruri mărunte cu iz de fericire.// Despre tine nu scriu mai mult decât s-ar putea înţelege/ de un copil căutându-şi iubirea în petala unei margarete/ copii ştiu să iubească/ las pe alţii să scrie lucruri pe care nu le înţeleg decât/ savanţii/ şi nu pătrund în inimă, nu se strecoară-n suflet,/ precum furnicile în muşuroi/ săpându-şi subterane.// Cel mai frumos lucru pe care l-am aflat despre tine/ a fost că exişti,/ restul e deja poveste.” (Dialog cu iubirea).

        Instrumentul stărilor/ trăirilor din volumul Vers şi culoare al poetei Mihaela Roxana Boboc este unitatea organică a sensurilor, care nu trebuie căutată în factorii externi, ci în sufletul uman, în propria conştiinţa estetică şi în cele trei elemente ale limbii: muzical, imitativ şi descriptiv. Interferenţa epicului cu dramaticul (dramatismul interior al trăirilor) potenţează lirismul = „dezvoltarea unei exclamaţii” (P. V.). Lirismul accentuat vizual, plastic, este singularizat de exprimările sibilinice, de seducţia limbajului „în sine”, cu o finalitate „mâzgâlită pe spatele singurătăţii”, de o anumită tensiune şi nelinişte epico-lirico-dramatică, de angoasele prezentului etern: „Ea era frumoasă,/ ca un înger căzut din eter/ ca ochii ca flacăra lumânării/ abandonată într-un colţ/ de strajă zilelor închise/ în globul peste care cad mereu fulgi de nea/ mari cât clipa dinainte să apari,/ aşa cum te-a imaginat parcă dintotdeauna,/ înalt aproape deşirat/ zâmbind cu ochii ascunşi după/ buchetul de trandafiri,/ mereu roşii/ ca focul ce trosneşte,/ când nestăvilit când molcom/ în piept…// Ţi-ar fi luat mâinile, le-ar fi atins o clipă/ doar să se convingă că exişti// Tu ai fi înţeles/ n-ai fi râs// aţi fi plâns împreună aşa cum stăteaţi/ rezemaţi de tâmple/ împrumutând gândurile/ pe buze flămânde,/ schimbând amintiri amestecate/ în liniştea fulgilor./ Ninge, ninge peste voi// şi părul alb trădează clipa/ transformată-n timp// Ea era frumoasă,/ el era boem ca toţi artiştii/ a pictat-o în seara aceea/ a iubit-o a doua zi/ într-o zi a plecat// ea i-a păstrat amintirea în globul de cristal/ peste care ninge tot timpul.// Încă îl mai zăresc/ când calc memoria/ pe bătături.” (Poveste de iarnă).

        Desigur, poeta născută cu voluptatea armoniei, contaminată prin „noduri şi semne”, de Nichita, caută frumosul – singurul domeniu legitim al poezie, cum îl definea E. A. Poe – în principiul „Fiat lux!” aflat la originea ivirii Lumii. Aşa se explică de ce supratema volumului este lumina (simbolul vieţii, dragostei, elevaţiei spirituale, salvării, principiu al binelui etc.) pe care scriitoarea o identifică cu Logosul/ Cuvântul, lumina ce succede întunericului care simbolizează haosul (post tenebros lux) şi care explică principiile estetice ale vol. Vers şi culoare. Aceeaşi lumină justifică sincretismul picturii cu poezia, explicat chiar de Mihaela Roxana Boboc în Cuvântul Autoarei: „Lumina ca esenţă deopotrivă a versului şi a culorii, scoate sufletul uman din agonia rutinei şi comunului, ducându-l în sfera originalităţii creatoare de frumos.”  Se vede cu ochiul liber că iluzia poetică se identifică cu spiritul ce gândeşte în sensul lui…

          Da! Frumosul – fără limite - acesta este scopul Artei configurată de poeta-pictor, nu doar în această scriitură. Unde aţi putea găsi/ vedea „frumosul” în cele trei Părţi ale volumului: * Întoarcere la copilărie; * Pastelurile unui artist * Poeme pentru suflet? În „divinitatea vizibilă”, în sincretismul vers-culoare,, în transfigurarea liberă a problematicii, în plăcerea dezinteresată a artistului, în revelaţia esenţei prin formă, în echilibrul plutitor al poemelor, în melancolia frumuseţii feminine predestinată să caute absolutul etc. şi, desigur, în sufletul, inima şi gândirea D-voastră.

                                                                   (continuare în nr. următor al revistei)

                   6 - 7 noiembrie 2019, Bacău                                           Petre ISACHI

          (probabil – la 10 ani după poemul Noiembrie şi tu… )

Poezia - creanga albă de corcoduș

Poezia - creanga albă de corcoduș

pe care înșir rugăciunea
ca pe mătănii.
Uneori ninge în martie
și poeții se îmbracă în lumină.
Închid ochii
și te respir
fără frică
păpădiile se înalță tot mai sus
de când am dat drumul
la tot ce mă ținea captivă
soarele mângâie fruntea copiilor
spune după mine
va fi bine
vom iubi fiecare respirație
fiecare adăpost pe care poezia
îl va găsi liber
în noi.

Mihaela Roxana Boboc
21 martie 2020.

Pentru copiii care desenează o mamă

E început de primăvară. Se împart cu generozitate mărțișoare și flori, mai ales urări. Despre primăvara minunată care va să fie, despre chipul femeii ascuns între petalele unei flori, despre oamenii pe care nu-i vedem dar îi pomenim în sâmbetele vinovate de atâtea amintiri.
Este martie iar. Soarele răsare și apune cu aceeași ciclicitate, de când timpul. Trezirea este grea, ca toate diminețile în care nu-mi ești. Departe este locul acesta în care evadezi. Departe de tot. Au inventat noțiuni complementare, legate de spațiu și timp. Nimeni nu a inventat surogat pentru iubire. Pentru copiii care desenează o mamă și degetele firave de cretă strâng pumnul mic al copilăriei. Încape o inimă aici. Încape o inimă în tot ce nu poate fi rostit.
Între zăbrelele înguste, între spațiile strâmte, între definițiile surde, încape o pasăre albastră și strânsoarea ei este semn că dincolo se bate în toacă până când sunetele se pierd în zare.
Iert tot ce nu pot înțelege. Iert tot ce lovește în caverne până scuip plămânul iubirii. Îl scuip cu sete și în tină desenez un Iisus care deschide ochii spre mine. Deschide ochii și singurătatea nu mai reprezintă decât un punct îngust, către care privești și plângi. Privești și te ierți.
Zilele se întind asimptomatic. Zilele trec și aștept un semn în pântec. Să-mi vorbească despre tine, despre zâmbetul fără carii al fericirii, să-mi picteze îndelung orele, în care te-am căutat și nu te-am aflat, în care te-am strigat și nu mi-ai răspuns. Îl aștept cu poezia pe chip, când amestec de visare și ușoară somnolență, când amestec de trezvie și rugăciune.
Nu cred în paradigme. Cred în cuvintele care modelează cu iubire. În lucrurile pe care le așezi la piept și doare, săpând șanțuri adânci. Copiii modelează plastilina moale și o așază pe inimă. Te pup pe inimă, îmi spune copila mea, și o cred. De când s-au inventat atâtea tratamente pentru orice, mai puțin sufletul, suntem pe zi ce trece mai bolnavi.
Aseară m-am rugat în biserică două ceasuri pentru sora mea. Plânge și refuză să îngroape fructul iubirii, refuză să-l îngroape. Ce să-i spun, când eu nu îngrop nimic, dezgrop cuvinte și le afân cu mâini nesigure, apoi iar le strâng în suflet. Nu-i spun că doare, și curge mir peste mormânt. Îi spun doar că poezia rămâne după ce tot a fost îngropat. O mână, precum un ghiocel abia ieșind din pământul reavăn. O mână care nu poate fi pictată sau decriptată.
Mâna ta pe clavicula poeziei, mâna ta care mă dezgroapă plângând.
Trebuie să mă întorc, vezi bine cum am rătăcit dincolo de tot ce este permis. De tot ce ne trebuie, ne face bine, ne spală, ne mângâie. Atârn cuvinte în acest copac, fără fructe, fără frunze, este doar el cu mine și conturul lui mă face să rodesc. Mi-l pot imagina trecând prin toate anotimpurile, și la final, el cu nemurirea la braț, eu cu murirea la îndemână, vom face transfer de roluri. Iar eu voi fi copacul neroditor care plânge poezie, iar el fi-va amintirea mea peste lume, și iubirea care se întoarce întru ale sale, cântând.

Sărutul pictat

Citesc Sărutul pictat. Pasiunile lui Klimt se desfășoară pe pânza virgină într-un act deliberat de dragoste pentru artă, de golire de sine, de deșertare a durerii, îmbrăcată în nuanțe tari, sub privirile iubitei. Mă gândesc la statornicie, la acele iubiri care nu iartă nimic în jur. Mi se face rău citind și închid cartea.
La televizor rulează Mic Dejun la Tiffany și Audrey Hepburn are prospețimea necesară pentru o seară de duminică. Imaginile se succed între amuzament și frivol, uit de Klimt și Emilie, mai ales de ea uit.
Urmăresc detașat imaginea unei femei care se descurcă financiar între multele flirturi, mai mult sau mai puțin vinovate.  Urmăresc iubirea infiltrându-se încet dar neacceptată nicicum. Privesc femeia de la celălalt capăt al iubirii, o văd renunțând, superficial, la ceea ce iubește și iubirea rămâne în ploaie întocmai motanului aruncat din mașină, printre tomberoanele New York-ului.
Aștept deznodământul care vine în cele câteva minute de când plouă continuu și femeia își regăsește firescul și iubește, așa cum o face de când lumea. Mi se face sete și închid televizorul.
Deschid cartea și Emilie duce la capăt povestea, într-o iubire care supraviețuiește morții lui Klimt, tablourilor rămase sub dărâmături, războiului inutil, gurilor care iubesc și lasă, timpului inert, deznodământul. Îmi promit că n-o să-ți mai scriu.
Vocea dinlăuntru se aude cârcotind la acest gând. Respir mai greu. Mă târăsc încet spre pat. E trecut de miezul nopții și nu reușesc să adorm.
Mă gândesc cum voi scrie despre asta a doua zi, când se vor mai cerne emoțiile. Cuvintele nu mă lasă la greu. Râd la acest gând. Fiul meu doarme adânc, lângă mine. Sunt un arici și țepii mei se strâng și mai tare. Somnul vine când renunț să-l mai aștept. Ca-n viață.

Despre cei plecați dar rămași - Evocare Marin Ifrim

Primele conexiuni cu lumea literară buzoiană le-am avut în 2009. Locuiam în Galați și mă redresam după moartea tatei, prin scris. O terapie răsplătită în același an cu primele două premii, venite de la Sighetu Marmației și din Râmnicu Sărat. În orașul meu natal, doi scriitori m-au susținut încă de la început necondiționat: Marin Ifrim și Tudor Cicu. Prieteni de scris și de vorbă, valoroși mânuitori de condei. Dacă Tudor Cicu își continuă lupta cu sine prin intermediul cuvântului scris, Marin Ifrim scrie, de ceva vreme, în lumea de dincolo.
Marin a făcut ceea ce făcea de regulă când simțea un tânăr cu potențial scriitoricesc. M-a sprijinit, invitându-mă să public în cotidianul Opinia. Acolo s-au desfășurat poemele volumului de debut, apărut în 2010, a cărui lansare a fost organizată de amfitrionul neobosit, așa cum l-au cunoscut cei din jur.
A fost omul care nu accepta nici măcar mulțumiri, simțind că era misiunea lui să ajute, chemarea lui să descopere talente și să le dea drumul în lume. Tinerii l-au prețuit, percepându-l ca pe un mentor. Au fost însă, în urbe, confrați care au tăcut atunci când trebuiau să îi fie alături. Și el a resimțit puternic lovitura. Au încercat să îl micșoreze când sinceritatea lui a devenit de nesuportat.
În ultimii ani, paradoxal, deși prin natura conjuncturii familiale am ajuns să îl cunosc destul de bine, pentru mulți a devenit o enigmă. Nu mai ieșea decât rar în mijlocul întâlnirilor literare buzoiene, avea puține prietenii, dar strânse, cu colegi de breaslă.
Nu era genul să țină nemulțumirile sub obroc, le afirma, cu tărie, devenind tranșant și deranjant pentru mulți. Scria cu înverșunare. Tablete politice, acide, incomode. Scria pe blogul lui, în mediul online, publica în reviste și antologii. Îmi era teamă, uneori, că risipindu-se în direcția polemicilor, neacceptând sistemul greoi, pe alocuri macabru, în care ne învârtim, nu mai lăsa loc pentru adevăratul curent marin, cel poetic.
Cred cu tărie că Dumnezeu lucrează prin oameni. Așa a rânduit Cel de Sus să îl ținem minte mai ales prin prisma poeziei. Iată ce scria în februarie 2018:

”Vin vremuri
Grele, ca de obicei, și muza mea mă iubește de parcă o țin în
Muzeul sufletului. Iată, deschid ochii la prima oră a zilei, nu
Știu cât de mic e ceasul din urechi, doar îl aud cum bate în
Locul inimii, ca un fierar obosit de construit potcoave de aur
Pentru pegași de dinozauri. E doar dimineață și deja zbor spre
Muza mea rătăcită prin biserici de ceară. O simt după mirosul
De tămâie pură. E singura alcătuire din închipuirea alcătuirilor
Mele concrete. Îmi întinde mâna. Scrie în locul scrisului meu.
Se scrie iubită. Mă duc cu gândul la maestrul meu fierar de
Poeme, la Gică Ene, și simt cum arta îmi face muze pe loc
Precum pictorii ad-hoc la colțul străzilor de odinioară. Muza
Mea își face cruce. E grea viața de vie lângă tine, marine. Mie
Îmi spui, îmi zic în gândul meu prozaic. Sunt pentru că am
Fost. Sunt pentru că sunt. Sunt pentru că voi fi. Tu ești ultima
Mea stație de orizont. Dacă Nichita ar vedea cum pot iubi ar sări
La bătaie, în glumă, de dragul literelor neliterate. Eu îmi iubesc
Muza. O las să mă marinească. Uneori tot viitorul doarme în
Suflete de copii. Pur și simplu muza mea e numai poezie
Căzută din ceruri (...)”

Iubirea, această piatră de hotar, acest bulgăre de lumină, schimbă fața lumii și din urâte și terne, face zilele mai ușor de suportat. A fost cazul lui. Retras în litere și în înțelesul lor, bucurându-se de afecțiunea celor puțini, dar de neclintit, prieteni.
Recent am lansat o carte de poezie pe care mi-a prefațat-o. Cartea a ieșit la o lună după trecerea lui în rândurile drepților, și o perioadă cuvintele au ținut doliu alături de mine. M-am bucurat, în ziua lansării cărții, de prezența confraților și împreună, i-am adus un omagiu celui care scrie în cer. S-ar fi bucurat, pesemne, că nu l-am uitat.
Am convingerea că oamenii sunt vii, atât timp cât îi purtăm în suflet. Că această graniță, subțire dar opacă, între cele două lumi se diluează odată cu iubirea împărțită în anafura cuvintelor. Poate iubirea este despre ceea ce nu se întâmplă / despre durerea luată pe umeri și niciodată împărțită, scriam.
E greu să sintetizez memoria unui om ”greu încadrabil”, așa cum se autointitula. Evoc cuvintele lui Marin Ifrim într-unul din mesajele scrise trimise mie: ”Sunt un ”element” greu încadrabil. Mă bucur că respir, că văd viață în jurul meu. Atât. Restul, ca și întregul, vine de la voința Celui de Sus! Scriu și trăiesc cu o cruce pe spate. Am numai de pierdut! Pierd ce nu-mi aparține. Iubesc omenirea în felul meu. Din cauza Irinei, am ajuns să nu mai strivesc nici moliile. M-am împăcat cu soarta. Mi s-a deschis sufletul.”
Nu vreau să cad în capcana zicalei: ”despre morți, numai de bine”. Eu nu cred în moarte, cred în Înviere. Nu cred în oameni perfecți, fără de vină. Singur, Dumnezeu, e fără păcat. Dar cred într-o luciditate a scrierii, în momentul acela când toate tac în jur, și știi că ai ales bine cuvintele, că ai transmis esența și mesajul lor a ajuns în lume, purificate, ca-ntr-un altar. Ce rămâne din noi, doar timpul poate discerne și tria. În memoria celor rămași, cuvintele prind rădăcini. Și moartea devine mai ușor de suportat.

”Semănăm insuportabil
cu moartea
când ni se face frică
frică
de noi.
...
genunchii zdreliți de iubire s-au vindecat
trosnesc la coborâre și doare
până devine ușor
ușor de suportat
sufletul”

Mihaela Roxana Boboc
Articol apărut în revista Literadura, martie 2020.