Mușcă lumina

mama lovește în propriul suflet până iese apă și sânge
țipătul zării crucificate e tot mai aproape, pielea se strânge peste apusul ca o moară veche
mă reculeg, timp în care tu, copile, îngropi animalul fricii adânc
mă lipesc de zâmbetul dimineții și brațele cer o îmbrățișare care nu mai vine
am vreme să te scriu din vecernia ploii adulmecând neștiută toamna
ca o carapace peste copilărie, tata cheamă norii din tușe de pastel, mă cheamă
mustind a dragoste 
culorile se desprind de retină în propriul anotimp, artistul pășește în urma creației
ca o dâră abia șoptită, un dangăt de înviere răzbate dincolo de zid
ține cerul strâns în pleoape, fiule,
și când nu va mai conta, dezgroapă caii albi cu lungile oase
spre răsărit mușcă lumina din fălcile singurătății 
dezgroapă-mă în ziua cu ploaie, în octavele poeziei
melcii dorm neîntors pe frunze și casele goale se lipesc de copaci
aproape de rădăcini.


Pictura: © Mihaela Roxana Boboc - Îmbrățișare