Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

sâmbătă, 19 septembrie 2020

19 septembrie 2020, Brașov

 N-o să vorbesc despre Brașov mai mult decât l-am străbătut la pas, printre acuarele și poezie.

Un oraș frumos, cu străduțe întortocheate, un Centru Vechi care te cheamă de fiecare dată să-l descoperi, cu fascinația unui nou început.

Sunt la Pensiunea Stejeriș, pe o străduță care cotește dinspre drumul spre Poiana Brașov, aproape de hotel Belvedere. Un loc intim și armonios, o gazdă minunată pentru cei ca mine, care preferă spațiile în care să te simți acasă. Am ales o cameră cu birou spațios, unde să pictez și să scriu pe îndelete. Am așezat șevaletul în micul balcon cu vedere spre Muntele Postăvaru, și am dat drumul emoțiilor strânse mănunchi.

Una câte una, acuarelă după acuarelă, poem după poem, plâns după plâns. Am rupt șirul doar mânată de curiozitatea de a străbate Str. Cibinului în jos spre Centrul Vechi, prin potecile ascunse și la capătul lor, Turnul Alb și Turnul Negru, cu superbele panorame către Biserica Neagră și clădirile încărcate de istorie.

Am coborât până ce susurul micului râu, care însoțește trecătorul către Catacombele Brașovului, mi-a adus aminte de curgerea neobosită a timpului. Am străbătut catacombele răcoroase și la pas pe Strada După Ziduri, am ajuns în Piața Sfatului. Un amestec de iz de mâncare de la restaurantele presărate ici-colo, mulțimea pestriță, tarabele cu orice, o biserică între o bancă și un consulat, lângă -  o terasă servind trecătorii. Biciclete adunate la un colț de stradă, un mic autobuz de călătorie care aștepta ora de plecare, fețele când curioase, când obosite ale oamenilor, cu sau fără mască.

Drumul înapoi printre alei, cafeaua cu gheață și desertul portughez, pastel de nata, delicioasele impresii culinare și copacii contopiți într-o îmbrățișare pe care i-am schițat pe drum și pictat la pensiune.

Toate aceste clipe care se întind ca o mănușă peste degetele mele, și la capătul tuturor - iubirea care strigă din toți rărunchii: Sunt aici!





















vineri, 18 septembrie 2020

18 septembrie 2020, în pas de acuarelă


Pictez cu furie

Ennio Morricone se aude din celălalt capăt al camerei

ochii mă trădează și curg în acuarele

sunt aceeași femeie care te iubește

aceeași care te îngroapă printre hârtii

și dezgroapă obsesiv fărâmele de pâine pe care 

mi le arunci precum o azimă în gura poeziei

aceeași care învață să-și ia rămas bun

în zori 

când frigul pătrunde în oase

și răsăritul se lasă așteptat în altarul de unde culeg vise

le pun pe frânghii

vântul bate prin ele și lumina se frânge tăcut

aș putea rămâne aici

să privesc cerul cum se crapă de ziuă.





luni, 14 septembrie 2020

Mă lepăd

Car după mine un bagaj viu colorat

am pus tot ce am crezut că este util

un cearceaf alb, un prosop mare și câteva schimburi

mă lepăd de ele pe nisip

mă lepăd 

de straturile așezate cu grijă

îmi spun sari dar rămân și dau cu cremă solară primul copil

apoi al doilea

urmăresc valurile și până ajung în apă 

am măsurat distanțele de siguranță 

nivelul apei, cantitatea de alge și locul unde scoicile se îngroapă adânc în nisip

ei râd și mă strigă să intru

în mare copilăria mă strânge de mână 

apuc să respir

apuc să strig

mai spre mal, copii, 

în larg apa devine verzuie

valurile lovesc coapsele și e cald

de răstorn iubirea cu susul în jos

pe fundul mării cresc pași 

ei nu măsoară distanțe 

se înfig doar adânc 

cât să nu mai conteze

bagajul viu colorat 

cearceaful alb

prosopul mare în care înfășor

ca o rană  

costumele de baie ude

fericirea

linia orizontului

pierdută încet 

în mare.