am văzut cerul strâns în pumn

toate gândurile acestea se vor strânge în mine
și voi ieși din ele cu poezia plimbându-mi-se pe coapse
copilul mă strânge de deget
furtuna e în altarul meu dincolo e o liniște grăitoare
citești despre oamenii din sticlă și imaginar ești acolo
în miile de cioburi din care vei face un munte
îl port în spate spre Golgota copilăriei mele
mama mă plânge și aburii ies din gura ei ca dintr-un cuptor
e dimineață spui
hai să culegem ghebe să ne prefacem că moartea e o liană
de care se agață sufletul
și tata cere o pâine rumenă
îi rup cuvinte i le duc la gură
și copilul deschide fereastra din spatele cerului
Dumnezeu îi mângâie obrajii încet
cu genunchii la piept mă transform în virgula
care încape în pântecele mamei
să mă naști în ziua când toamna e un respiro
înainte de primul țipăt
am văzut cerul strâns în pumn
și am plâns.

Premiul III la Concursul de poezie, noiembrie-decembrie 2016: “literaturitate.ro 2016” cu poezia ”Am văzut cerul strâns în pumn”.

Poezia a primit și Premiul Revistei Cafeneaua Politică și Literară.

Cronică semnată de criticul literar Ionel Necula la cartea ”Șevalet cu epilog” - Mihaela Roxana Boboc, ed. Rafet, 2016

Lirism cu miroznă de boboc

Deși am întâlnit-o deseori pe la întâlnirile scriitoricești, poeta Mihaela Roxana Boboc mi-a rămas în mare parte necunoscută. S-a întâmplat să privesc indignat cum își distribuie volumele unor confrați și n-am înțeles de ce mă ocolește cu ostentație, deși dintre cei cadorisiți de autoare cu cărțile sale eram singurul care puteam să dau seama despre ele. Bănuiesc că la mijloc trebuie să fi fost și o mare neîncredere în abilitățile mele critice, ceea ce admit fără nici o rezervă pentru că știu sigur că nu sunt nici eu criticul ideal. Bineînțeles că i-am respectat suspiciunea cu atât mai mult cu cât nu sunt nici eu prea interesat în lecturarea lucrărilor altora. Deja s-au adunat pe masa mea de lectură atâtea lucrări cât nu pot lectura într-un an de zile.

De ceva vreme însă am pe masa mea de lectură volumul Șevalet cu epilog (Editura Rafet, Rm. Sărat, 20126), o carte mai puțin obișnuită, în care poezia co-există cu pictura, de parcă autoarea ar dori să confirme ideea lui Lessing că poezia este o pictură vorbitoare iar pictura un poem mut. Oricum, Mihaela Roxana Boboc încearcă mai multe genuri de creație, ba chiar, aflu din succintul său c.v. că are în palmares și un roman, Tătărușca, scris în colaborare cu scriitorul Tudor Cicu. Este, așadar, o scriitoare împlinită, cu destule recunoașteri în breasla scriitorilor și n-am deloc pretenția c-am descoperit eu rotunjimea pământului.

Șevalet cu epilog este o carte de poeme pictate, cum mă avertizează în succinta sa dedicație, o carte în care poezia și pictura se conjugă și se complinesc reciproc, iar cititorul este pus în situația de a sublinia, deopotrivă, versurile, dar și pandantul lor pictural. Grupate în trei grupaje tematice distincte, (Dragoste, Culoare și Puls) versurile acestei alcătuiri livrești indică deja subiectele din care autoarea își extrage grăuntele liric, temele pe care le supune unei procesări coloristice, sau le ia pulsul și le rezonează zbaterile înfiorate.

Preponderent în fiecare din cele trei cicluri este sentimentul iubirii, optimizat copios, dar cu accente și nuanțe diferite, în toate cele trei diviziuni lirice. E un semn că autoarea conferă iubirii o funcție dispecerală, și-l așează la fundamentul tuturor trăirilor și actelor umane. …gândul că te iubesc/ m-a pălmuit fără vină/ nu poți iubi cu jumătate de pahar/ așteptând primăvara să-ți încolțească/ între buze/ sunt o păpușă cu ochii sticloși/ urlu către lună după dragoste (A fost o dimineață târzie). Întrezăresc în infrastructura lirismului autoarei ecouri din Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni (13,13) în care dragostea căpăta un rol tutelar în comparație cu speranța și credința. Același simțământ tainic îl întâlnim și în ciclul Culorilor, unde lirismul se scaldă în degradeuri vii, fierbinți și ademenitoare, ca-n pânzele expuse în galeriile de la Toulouse-Lautrec. Dacă aș putea să surprind într-o pictură/ cum trezești nuferii/ din pieptul meu/ când mi-ascunzi contrastele/ într-un sărut/ mai singur decât un pustnic/ depănându-și mătăniile;/ ce-aș putea să scriu/ încât să încapă în tăcerile mele… (Într-un sărut).

Florilegiul Puls regrupează poeziile care nu-și mai extrag substanța din real, din truismele existării, ci se resorb din frământările Sinelui, din neodihnele simțirii față de cei dragi și din frăgezimile celui mai adânc dintre simțămintele ce definește omul și umanitatea în general. Mai cu seamă imaginea mamei este invocată în tonuri calde și pline de recunoștință, cum numai în marile poezii se mai pot întâlni. Ia-mă în brațe,/ să rămână toți melcii/ în casele lor/ și frunzele să se întoarcă pe crengi/ să se prefacă în verde/ valea aceasta arămie;/ nu spune nimănui că mama/ merge pe un drum fără umbră (Mama e un fluture colorat) Nu mai insist.

Mihaela Roxana Boboc este o poetă adevărată. Metaforele sale, chiar lipsite de adâncime metafizică, irizează abilități lirice neîndoielnice și-mi face plăcere să cred că arderea nu este vremelnică și nu se consumă înainte de a se rostui într-o operă stenică, ductilă și laborioasă. O felicităm pe autoare pentru această minunată ispravă lirică și-i aștept cu încredere viitoarele izvodiri.

semnează criticul literar Ionel Necula, cronică apărută în revista Urmuz, nr. 11-12 / 2016

Premiul I - Concursul Internațional de creație literară ”Vis de toamnă”, ed. a IV-a, 2016

O bucurie venită într-o zi importantă, 01 decembrie 2016. La mulți ani, România!

Am ales 4 poeme din grupajul trimis pentru concurs:

Empatie

ai putea fi oricine

iar eu o evă

empatică

mă lipesc de tine

de adevărurile ținute în cutiuțe mici precum o viperă cu colț

strecor încet înăuntru degetul arătător

otrava mă inundă

o inimă mai mare decât soarele din palma ta bubuie în piept

și adrenalina paradoxal mă întoarce în pântecele mamei

din care nu trebuia să ies

și totuși

e vară

o căldură lipicioasă se târâie pe asfalt

blocul meu înalt doarme

salcâmul nostru și-a mutat rădăcinile odată cu parcarea nouă

au pus tufișuri aliniate sistematic

au chiuretat tot

copilăria mea și plânsul mamei și băutura tatei au aruncat-o la canal

panseluțe roșii peste pașii copilului din grădină

doar bara de covoare spânzurată precum crucea părăsită

a bunicii

pe care au luat-o cu totul să nu mai amintească de elena lui gheorghe

care într-o zi n-a mai fost a nimănui

doar a tatei

și tata avea la căpătâi flori de stâncă

în rest nimic

e multă mizerie

zic

multă derută

și liniile astea imaginare pe care le refac

să nu uit

să mă doară în tâmple

altfel

la ce bun

să te dezgrop mereu

ai putea fi oricine

te-aș putea iubi fără să fac din asta un munte de sare

din care să scot pe femeia lui Lot

nu privesc în urmă

adevărul atârnă de luntrea din care scot poeme mici

despre oameni și mai mici decât gămălia unui ac

dar îmbrăcați

în memoriile mele crude

pe sub nucul abandonat mai trece o caravană.

Un punct

cum e dincolo

nu știu

nici să-ți explic teoria bing-bang-ului ori a evoluției

momentul în care omul devine Dumnezeu și dumnezeul din om se preface în alt om

așadar privesc un punct din care poți plânge într-o virgulă

poți privi alături de un punct paralel

sau poți aștepta alte două semne identice

dacă totuși alegi să închizi ocheanul copilăriei

vei lăsa punctul să tremure în bătaia puștii

gol de orice gând

el își va ridica în sus brațele

până când do-ul din buzunar va începe să cânte

întâi abia șoptit

apoi te va chema pe nume

cu silabele apăsate ale mamei

mama mea nu mai e mama

mama e mama copiilor mei e mama mamei mele

pe care nu mi-o amintesc pentru că a plecat în anul

când mă întorceam făt în pântecele tău

mamă

punctul e mort doar dacă nu te mai doare

dar când te doare totul

punctele devin semne de întrebare

și întrebările se chircesc în mine

ca o cruce fără un braț

aceeași linie confundabilă cu viața.

Fără anestezie

cărți bune – cărți lungi ca o noapte de vară

mâini lacome – mâinile tale

poeme – dor

poemele mele pe care le smulgi din sân fără să pui nimic în loc

am ajuns la capătul cuvintelor de aici înainte ne înghite un septembrie mut

brațele tale anti-traumă copilăria mea oarbă

și resturile pe care le arunci

la capătul zilei

când iau cuvintele și le arunc cu furie în cer

să urle furtuna din măduva bolnavă

cum te rup din versuri te scot din tablouri

ah și te iubesc cu degetul pe buze

când sângele se transformă în vin

o lume cu genunchii juliți ne devine casă

mi-e dor de timpul de la picioarele evei

înainte să mă nasc mamă

și copiii să-mi plângă în colțul inimii

fără anestezie

viața asta atârnă de ceea ce nu spunem

când suntem ceea ce nu suntem

și joaca de-a baba oarba duce uneori la halucinații pentru care nu există pastile

se va vorbi despre noi

cum ne iubeam când ne furam fiecare spațiu lipsă dintre vertebre

și tot ce construiam se ducea naibii a doua zi.

Orașul doarme sub noi

m-am obișnuit să te încui / descui

când fiecare zi e o ușă indescifrabilă

dă-i omului mai mult decât poate duce

și corpul se apleacă ca o lumânare topită în mâinile rugăciunii

mi-e dor să-mi fie dor

să-mi tremure genunchii de emoția care dezvelește ruine

orașul doarme sub noi, dragul meu

și somnul devine o fâșie de anotimp

ce-i șoptești copilului de-și prinde genunchii la piept

și stă în piața cuvintelor ne-precupețind nimic

femeile oferă mărunțișuri zilei

să se scalde în praful din care am fost luați

noaptea ni se strecoară printre degete

luna și-a luat lumina în brațe și îi vorbește despre moarte

ca despre un poem aprins de tăciunii furiei

în curând recviemul ne va prinde abandonați

pe piatra aceasta rece și flămândă va dospi sub noi

o pâine rumenă rostogolită ca un bulgăre de dragoste

în ochii de sare ai poeziei.

Mulțumesc organizatorilor - Societatea Apollon și juriului: Președinte: Emil Lungeanu, vicepreședinte: acad. Nicolae Dabija și Ioan Barbu, membrilor juriului: Vasile Tărâțeanu, George Călin, Vasile Căpățână, Cătălina Stroe, Vasile Groza, Victor Voinicescu Sostki!

Felicitărilor premianților!