Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

marți, 30 decembrie 2014

Poetul

Niciun sunet
pavele de piatră ațipesc ușor
unde e pasul îndrăgostiților de durere
să-i leg fedeleș?
Când ziua flămândă își ia amurgul în brațe
și sărutul se întoarce în palmă
arzând mocnit
cuvântul se sparge în cochilii de melc
n-am știut cât de simplu se vede corbul în zare după furtună
cu punctul pe rouă
iubirea pare jocul de-a baba oarba
dincolo de ușă o mână te prinde în poezie
acum ești al meu
până când versul va deveni vrejul
cățărându-se în podul suferinței
uriașul mai taie din când în când un braț
trântit la pământ
poetul

sugrumă liniștea.

30 dec. 2014



luni, 29 decembrie 2014

Cenaclul Ante Portas – lector Ștefan Teodor Cabel, ”Creionări pe pânză de paianjen”, 27 dec. 2014


Ultima ședintă de cenaclu a acestui an ne-a găsit în atmosferă de sărbătoare. Doi sărbătoriți ai zilei: Ștefan Teodor Cabel, care a fost și lectorul de serviciu și invitatul Ștefan Dima, alături de ceilalți membri ai cenaclului s-au reunit pentru a semna bilanțul unui an care s-a dovedit unul inspirat și cu realizări pe plan literar.

După lecturarea poeziilor, au luat cuvântul, în ordinea de mai jos, următorii membri ai cenaclului:
Mihaela Roxana Boboc:  În urma primei lecturări a poemelor am rămas cu 3 imagini pregnante, care revin pe parcursul grupajului prezentat: a poetului – ”Poetul  nu e preșul/ Pe care/ Călcâiele cuvintelor/ Își șterg sensuri nici de ele/ Înțelese”; ”Poetul resuscitează/ Viermii ființei”; a paianjenilor – ”în camere albastre, din casa bătrână/ paianjeni rotunzi ațipesc sătui” și a șarpelui – ”Un șarpe alunecă în privat la mine, cu un măr putred/ Rostogolindu-l, ca pe un început de izgonire din rai”.
Aceste texte sunt creionări pe pânze de paianjen, gânduri fugare, căutări ale identității poetice, ”în strada clipei”. Totul se întâmplă acum: ”poetul resucitează/ viermii ființei”, ”aud canistre de tăcere cum se varsă în noaptea albă”, ”soarele patinează pe culmea apusului”, ”tăcerea dă de-a dura ceasul pe treptele înserării”.
Esența am găsit-o în poemul al V-lea: ”Un zeu, anonim, mă trage de mânecă/ I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic/ Golgota mea încă o car cu roaba”.
Subliniez trimiterile în zona poeziei precum și cele biblice, în special versul ”îmi adun toate imaginile rămase orfane/ în oglinzi tulburate de coada somnului akedic”. Akediei, starea cu care poetul se identifică, un plictis sau poate o descurajare a sufletului, i s-a dat de către comentatoare un contrarăspuns biblic: ”Tine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”

Gina Zaharia: Creionările de astăzi ale lui Ștefan T. Cabel, împăienjenite cu metafore alese, sunt un regal poetic. Poetul ne așază într-un hamac al stărilor și ne invită în lumea lui. Înfometați, ne hrănește cu freamătul înălțimilor în care ”stelele nechezătoare” sunt de veghe.
”Cine e poetul?” Ce simplă dar și complicată întrebare!
Subliniez poemul al VIII-lea, întregul poem este un cântec, un tablou bun de înrămat. Flacăra din suflet va așeza amintirile într-un scrin de lumină: ”Iarna, cerul se oprește la fereastră/ Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf/ De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,/ Cântece dorm, în plapuma groasă de praf”
În poemul al V-lea, apreciez versurile ” Golgota mea încă o car cu roaba”; ”Și mă semnez/Cine?”. E suficient autograful instantaneu în impulsul oglinzilor. Paianjenul poet are pânza la îndemână. Și mai ales, o culoare a sufletului.

Alexandru Bolache: Teo Cabel vine cu o poezie matură, bine așezată în matcă.
Subliniez versurile: ”Poetul resuscitează/ viermii ființei” (primul poem) și ”Un zeu, anonim, mă trage de mânecă/ I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic/ Golgota mea încă o car cu roaba” (poemul al V-lea)

Constantin Bucur: Titlul este bine ales. Textele au o notă filozofică îmbrăcată în haină poetică.
Făcând referire la titlul volumului de versuri a lui Ștefan T. Cabel: ”Merg mai departe”, consider că poezia lui se îndreaptă din ce în ce mai mult spre zona potrivită.
Versul ”Golgota mea încă o car cu roaba” e deosebit.
Reliefez prima strofă din poemul al VIII-lea: ”În camere albastre din casa bătrână/ paianjeni rotunzi ațipesc sătui/ Scenă de familie, cusută de mână;/ Hublou, pălăria atârnată-n cui”

Andrei Bolache: Subliniez legătura între primele două poezii, poetul e scara pe care urcă cuvintele spre sensul lor cel mai profund.
Poezia a VIII-a conține imagini puternice, bine alese.
În ultima poezie, ”Din eprubeta risipei” găsesc versul ”Like! Sau ignore?” un pic prea avangardist.

Aurel Anghel: Să nu lovim cu pietre pânza de paianjen – e legătura pe care am găsit-o cu sărbătoarea de azi închinată Sfântului Ștefan.
Prima poezie conține un adevăr axiomatic, ca o definiție a poeziei: ”Poetul  nu e preșul/ Pe care/ Călcâiele cuvintelor/ Își șterg sensuri nici de ele/ Înțelese”.
Poetul transformă cuvintele din pietre necuvântătoare în ”stele nechezătoare”. La baza fiecărei poezii a stat cuvântul ( ”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”)
Acest poet trăiește în substanța poeziei de mulți ani. Remarc îndelunga elaborare, gestare a poeziei. Poezia nu e decât o rezonanță de stare între cel care o scrie și cel care o citește.
Ștefan T. Cabel folosește bine poezia narativă. E o alegere riscantă, întrucât există pericolul interpretării greșite, în sensul de a nu înțelege profunzimea elaborării poeziei.
Nu e ușor să miști cuvintele din loc!

            Ștefan Dima: Titlul e foarte nimerit. Teodor e călărețul ”stelelor nechezătoare”.
În prima poezie remarc prima și ultima strofă. În a II-a poezie, remarc versul ”liniștea îngheață secunda”, care mi-a adus aminte de poemul într-un vers al lui Ion Pillat, Seară la Voroneţ:
”La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea.”
În poemul al V-lea, versul ”Îmi adun toate imaginile rămase orfane”, m-a dus cu gândul la un vers propriu ”Când să mă-mbolnăvesc de viață, m-a înfiat durerea”.
Ștefan T. Cabel rămâne acel înger prins al cuvintelor, iubitor de metaforă.
Remarc versul ”Golgota mea încă o car cu roaba” din poemul al V-lea.

Costel Suditu: Aș zice atât: Muncă, muncă și păstrează ritmul. Pe mine nu m-a surprins nicio metaforă, deoarece așteptam de la Teo această continuare în vers. E normal să găsești rostul poeziei, mergând mai departe.
Textele sunt inspirante, remarcabile din punct de vedere al conceptului. Se formează încet-încet un stil.

Laurențiu Belizan: Legat de titlu, îl văd ca pe o încercare (deloc ușoară) de a construi o realitate poetică/lirică. Am o remarcă legată de formă, prin prezența celor 3P: ”pe pânză de paianjen”. ”Tinerețe colastră” mi se pare un titlu mai potrivit.
Poezia, odată scrisă, nu-ți mai aparține. Se reflectă în mod diferit, în funcție de starea și sensibilitatea cititorului.
Remarc o căutare a transcendenței, de a defini poezia. În poemul al II-lea, poți defini poezia și prin ceea ce nu este. ”Părea că nu se uită la el, ci în via unde s-au copt strugurii”. Acel personaj, ”bărbatul cu păr cărunt”, în acel loc atipic pentru meditație: ”cu miros de bodegă” caută de fapt esența.
Am găsit o strofă deosebită în poemul al VIII-lea: ”Iarna, cerul se oprește la fereastră/ Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf/ De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,/ Cântece dorm, în plapuma groasă de praf”, cu accent pe ”tinerețea colastră”, un vers inspirat!
S. T. Cabel face referire la mari poeți, la imagini biblice, la el totul e structurat, are un scop, nu e în derivă poetică. În poezie trebuie să existe un joc de umbre și lumini, de căldură și răceală.
Remarc în poemul al V-lea metoda punct – contrapunct: ”Un paianjen întinde repede, lacom de literă, o pânză./ Albul îl spulberă/ Avalanșă rece ca sucul de soc, scos din frigider/ ”Căldură mare, mon cher!””

Petruța Niță: Este o poezie de alt nivel. S. T. Cabel invocă Mărțișorul lui Arghezi, pe Baudelaire și imagini biblice bine alese.
”Stelele nechezătoare”m-au dus cu gândul la Walkiriile lui Coelho (parcă și cerul necheza).
Tot colajul e plin de figuri de stil, care suscită pivirea și imaginația cititorului, redând un tablou, ca o pictură murală, cu toate stările celui care le-a scris.
În concluzie, căruntețea poetului Ș. T. Cabel se învârte pe fusul poeziei.

Mariana Cabel: Teodor a ajuns la un nivel bun de concentrare. E un perfecționist. În spatele acestor poezii stau multe lecturi și căutări.

Printre păreri, Aurel Anghel, ne-a încântat cu un moment de virtuozitate muzicală, alături de iubirea despre care mărturisește că nu l-a trădat niciodată, vioara.


La sfârșit, cu tort și șampanie, am sărbătorit al doilea sfârșit de an care ne-a găsit împreună, la masa rotundă a cavalerilor poeziei, așa cum ne-a plăcut să ne numim, noi, membrii cenaclului Ante Portas, într-o zi de iarnă, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău.












Redau mai jos, cele 3 poeme care s-au remarcat în grupajul poetic al lui Ș. T. Cabel:

I.
(Despre poet)

Poetul nu e preșul
Pe care
Călcâiele cuvintelor
Își șterg sensuri nici de ele
Înțelese.

Poetul resuscitează
Viermii ființei.
Îi învață să facă salturi mortale
În zbor le cresc aripi,
Ard pe cerul metaforei
Stele nechezătoare.

Poetul, mereu înfometat
Nici moartea nu-l satură
Nici cerul, cu spuma lui de aștri, în cafeaua nopții.

Cine e poetul?


V.
În biblioteca vieții
Am găsit volume cu foile goale.

Le vântură vântul.
Nimeni nu va mai scrie pe ele
Albul lor apasă ca un bloc de marmură,
În care zace un David nesculptat.

Un zeu, anonim, mă trage de mânecă
I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic.
Golgota mea încă o car cu roaba.

Peste foi date la topit
Un păianjen întinde repede, lacom de literă, o pânză.
Albul îl spulberă
Avalanșă rece ca sucul de soc, scos din frigider
„Căldură mare mon cher!”


Îmi adun toate imaginile rămase orfane
În oglinzi tulburate de coada somnului akedic.
Și mă semnez
Cine?



VIII.
În camere albastre, din casa bătrână,
Păianjenii rotunzi ațipesc sătui.
Scenă de familie, cusută de mână;
Hublou, pălăria atârnată-n cui.


Tăcerea, dă de-a dura ceasul, pe treptele scării.
Voalul îi flutură până sus, la mansardă.
Amintiri canonizate-n mânăstirea uitarii
Se aud fremătând, ascunse, încep să ardă.


Iarna, cerul se oprește la fereastră,
Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf.
De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,
Cântece dorm, în plapuma groasă de praf.


Ultimul meu pas e căzut lâng- o ladă.
Mâna ta îl trăgea în lumina lumânării.
N-ai vrut să îl vezi, peste oase grămadă,
Ci să-ți calce podeaua, la ora-nserării.

marți, 9 decembrie 2014

Oameni de tinichea

n-am mai scris
în mine o salcie mângâie pomeții nebuniei
de aici iubirea pare haina pe care o poți dezbrăca lejer
goliciunea e cel mai bun pansament
și râd. Da, între nopțile trasate cu creta zăpezii
cresc oameni de tinichea
cel mai banal sărut deschide toracele cu finețe de chirurg
orașul devine o arteră pulsând a viață
lumina cade inocent
pe trupuri însetate
să nu îndrăznești să mă uiți
nici măcar în claxoanele anotimpului rebel
nu se moare de două ori.
09.12.2014

duminică, 30 noiembrie 2014

Ghimpe în singurătate

Ea,
femeia care închide paginile cărții
cu gesturi fine
ea,
care îți atinge mâna
într-un gest
aparent neînsemnat
ea,
care a învățat că iubirile se pierd
doar în pasul inimii,
Eva ultimei nopți de rătăcire,
nu-i spune nu
când decupează timpul
ca pe o coală de hârtie
și-aprinde fâșii de trup

nu-i spune nimic

poate fericirea nu e cota 1400
traseul nemarcat și-ascunde ceasul
nu ai nevoie de cronometru
când urci cu durerea în sân

odată destrămat
visul devine bulgărele de zăpadă
aruncat în obrazul copilăriei

atunci ea vine
îți simte răsuflarea ca pe un ghimpe în singurătate
ți-aduce cuvânt,
pruncul din brațele poeziei
gângurește fericit.


sâmbătă, 29 noiembrie 2014

sunt copilul care are nevoie de o poveste

e drept
uneori în mine gângurește un prunc
sărutat în talpa poeziei
gândul devine vrabia care se scaldă în nisip
mă întreb ce aș putea adăuga cuvântului
să țipe în mine...
din forfota cu chip de muză
ies pe rând corăbii anonime
un vis dincolo de malul acesta apasă tâmplele
m-a durut să te strâng între genunchii toamnei
acum respiră sub pământ lumina
în galeriile inimii
șoptești un alint
iar eu te cred
sunt copilul care are nevoie de o poveste

în anotimpul opac soldații își aliniază viețile
tu pui în ranița mea o solniță
din când în când presar sare și rănile se închid
atunci înțeleg luciditatea anei
în spatele zidurilor lumea devine un pântec.



sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Metastază

Mi-e sete. Corbii așteaptă hrana
dinspre pământ păienjenișul se ascute
în taină Iov știe
nu mai e nimic de pierdut
vino să vezi albul oaselor
cum anulează orice formă de înțelegere.

am săpat până am ajuns la măduvă
în caria neputinței nașterea cuvintelor 
rupe punți
departe un pâlc vinețiu în mijlocul apei
ascunde o madonă 
târziu viața devine harul abandonat
la pieptul culorii

oprește metastaza firii
petale rămân descompuse în șoaptele iernii
și întâii ghiocei înveliți în amurg 
la răspântii.

joi, 20 noiembrie 2014

Viermele de mătase

Noaptea cântecul își poartă vibrațiile altfel
pot să jonglez printre versuri
amețind trunchiul sărutului
clipa devine piatra pe care o arunci
în ochiul singurătății
mă doare
timpul nostru se-nșiră la capătul lumii
o colivie și-a proptit zăbrelele și-așteaptă
pasărea și-a domolit trilul
ne privește din frunze până se fac ghem în noi
altoi de iubire
în pământul care-și strigă fecund lăstarii
inima e viermele de mătase
tesând neîntrerupt urzeala zilelor captive

în noi.







Fotografie: Mihaela R. Boboc

duminică, 16 noiembrie 2014

Ghilotina

Buzele tale ca o ghilotină peste rațiune
închid respirația în
fragmente inegale de tensiune
măștile cad precum piese de domino
lumina a rămas dincolo

mă ridic
iau frânturi din jertfă
să o arăt înțeleptului care a socotit că viața
începe cu ultimul sărut

taie tot
din calendar zilele cu tâmple albite
cos la aceeași masă 
am mai trecut pe acolo
acum o mie de întâmplări

femeia cu surâs dulce
femeia ta
sugrumă iluzia
în funia minții ochiul privește încă
fără sens fereastra 
a rămas deschisă.

joi, 13 noiembrie 2014

Dozaj

durerea  la care nu poți renunța devine poezie
plus sau minus iubire

te-au învățat
că vei coase o gură, două brațe
și doar jumătate de inimă
ne amputăm de dragul gândului
cine mă va întregi...
anonimă scriere - numele tău învelit în trupul meu de femeie
dezordinea cu care prinzi câte un vis
îl tragi de mânecă, îl reașezi
până se mulează pe ochii tăi
gata, lumea mai suportă o amânare...

undeva, e un loc unde timpul se întinde
doar pentru a ricoșa 
teama devine capătul iubirii
te dilată apoi te împarte
miilor de pleoape
închise
plus sau minus poezie.

joi, 16 octombrie 2014

Azi, zilele sunt tâmple ale iubirii


Pleci, drumeag al gândului păgân
cu paşi mărunţi aproape nedorind să tulburi zarea
un roi de vise se culcă la pământ
în seceră, un snop îşi leagă inima de-un fir
e aproape seară;

pleci odată cu frunza învelită-n toamnă
Şi poate râzi, ţi-am prins azi umbra rătăcind pe bancă
profilul drept, poate prea lin
Şi mâna stângă - arcuindu-se în barbă;

azi zilele sunt tâmple ale iubirii
scuturându-şi norii, doar cerul suspină
când pleci, alizeul te ţine o vreme
departe de tine;

pe după blocuri soarele se întinde
precum dorinţa în trup de chihlimbar
aş fi rămas încă o oră-n pântec
să nu fi rupt în cruce acel hotar.


luni, 6 octombrie 2014

În cuiul toamnei

biata mierlă și-a înghițit octavele
ascunsă-ntre zăbrele
ziua pare o fâșie de drum bătătorită
pașii răsună metalic
în cuiul toamnei visul suspină înfrânt
să fi fost un călător
spânzurat de limba iluziei
sau poate am uitat să întreb circarul ce truc ascunde-n spițe
de-nvârte anotimpul între degete
mirosind a tutun ieftin
viața e prostituata care-și numără minutele
până la extaz 
apoi deschide gura nopții 
flămândă de iubire
nu spune nu 
nu spune nimic
lasă pasărea să cânte absurd
să tremure și să-i simți inima mică pulsându-ți în palme
crengi își leagănă asimptomatic nervii 
azi viața sare din umăr.
06 oct. 2014

duminică, 28 septembrie 2014

Dimineața ne va găsi plămădind vise

Ai gust de rouă.
Pășim în desișul toamnei
ca un condamnat la iubire
care-și poartă inima
în cutia de prim-ajutor -
doar el se întoarce, victimă și călău
în locul înțesat de iluzii
a mai murit o noapte
aberant sisif își cară timpul în spate
deși stâncile ajută și ele
înțepenind un dram de realism
dimineața ne va găsi plămădind vise
din cuibul de cuci
a mai zburat unul
la fel de absurd
zori își mijesc ochii
în culoarul de premoniții

se naște un copil...


vineri, 26 septembrie 2014

Șevalet cu epilog - Mihaela Roxana Boboc, 2014

















În intimitatea poeziei de dragoste, în volumul „Șevalet cu epilog”, de Mihaela Roxana Boboc

            Poetă cu o viziune modernist-pastelizată, în poezie, lipsită de exuberanța suprarealistă a tinerilor poeți revoltați că încă nu și-au găsit o cale a lor și, în felul ei originală în spațiul buzoian, Mihaela Roxana Boboc ar merita o încadrare în rândul poeților confesivi și, totodată, o aplecare critică asupra fenomenului ce accede pe momentele de asceză, stările cu adevărat lirice ale vieții.
Vorbind despre poezia autentică de dragoste, criticul Ion Roșioru spunea că Mihaela Roxana Boboc vine în poezie cu „versuri-prag cel mai adesea antologice” și că, poeta îndrăgostită „e conștientă de unicitatea destinului ei și nu exclude, prin urmare, o traiectorie pe care tragicul existențial se conturează parcă și mai singularizator”. Cu alte cuvinte, poeta Mihaela Roxana Boboc are de partea ei fericirea de a scrie. Și că, în poezie, în altfel stau lucrurile cu fericirea. Că, Fericirea (în accepțiunea noastră), ține de taină, (și) ea este un scut al fiecăruia dintre noi... cei care iubim, suferim, și avem dorința de a ne construi zilnic un templu din dragoste.
 Dincolo de structura scenariilor lirice foarte personale, discursul ei pozitiv și revigorant, mai mult sentimental decât ironic ori zemflemitor, ilustrează strălucit zisele biblice (referitoare la enunțul despre dragoste, al lui Pavel) - ținând de ceea ce se poate numi ceremonialul ei adresativ: „Niciodată finalul nu e cel pe care-l alegi”, cum spune într-un vers.
Prima parte a grupajului liric, poartă un titlu semnificativ pentru rostirea unei poete adolescentine: „Dragostea”. Prinsă în triunghiul dorinței, poeta dezvoltă o redirecționare mimetică a dorințelor prin care imaginile se succed în flash-uri rapide în cadrul aceluiași poem.  
Dacă discursul ei poetic e mai mult sentimental decât ironic (în sens pozitiv: adică să atragă cititorul, să-l frapeze): „vezi copilul acesta/cum merge cu sufletul în poveste/fără teamă...” (Acolo e iubirea), cititorul va fi plăcut surprins să găsească teme de abordare modernă, un fel de tărâmuri fabuloase ale imaginației și care nu au cum să nu te atragă hipnotic: „în rugăciunea mea/nici corabia/nu-și dorește alt țărm/să naufragieze/în tine” (Am timpul meu). Într-un astfel de „ceremonial adresativ” te poți întreba: unde sunt ruperele acelea de ritm ale versului, nu neapărat „ironice”, dar măcar să tragă cititorul de mânecă: „când vom învăța să iubim,/tabloul ne va înrăma cuvântul/îngenunchiat în taină” (Desculț, timpul își mărește pasul).
Criticii se feresc (în genere) să mai dea verdicte de respingere la tot ceea ce se publică, azi, prin provincie, ca opoziție față de „surditatea” revistelor din marile orașe ale țării. Se acceptă și în provincie ideea libertăţii şi a diversităţii de creaţie. La Mihaela Roxana Boboc, poezia de imaginaţie cu specific în confesiune, mărturisire, exprimare de sine etc., îmi conferă această dispoziţie de confort în lectura poemelor sale.
Poemele au deschidere în simbolurile „dorinței” spre lumină; predomină culoarea albului prin cuvintele folosite: zăpadă, mesteceni, lună, etc... dar, iubirea are, întotdeauna, culoarea macilor de câmp. O lume a contrastelor găsim și-n poemele cu compoziție de „tablou” (așa-zis) suprarealist: „pentru visul din perete/ar fi de ajuns să găsim o scorbură/și un moment de sinceritate” (Simți iubirea cum ticăie?”). Din acest ciclu redăm câteva „versuri prag”, numindu-le, și noi, antologice: „urlu către lună după dragoste”; „am nevoie de timp/să te îngrop/între zidurile poeziei”; „și acum privirea ta/îmi sapă nocturn vesrsurile”... etc. Cu cel de al doilea ciclu intitulat „Culoare”, distingem nu doar figura poetei, neîmpăcată cu poziția catalogată de noi, de poet modernist-pastelist. Pledoaria poetei se îndreaptă spre acel „rezervor” interior, tainic, enigmatic, dar și o deschidere largă, imagistică, cu multă spațialitate a acelor poeți „care visează adesea în culori”: „dincolo de mine/și-au strâns cocorii cuibul/un pictor spală culorile la râu/trece apoi mâinile prin părul meu” (Printre pălării de ghebe). Iată un ciclu „însorit”, cu poeme și versuri prin care te izbesc „răsăritul” soarelui: „uit că nu ți-am spus/câte răsărituri m-au găsit fără streașină/și-ncep să te strig/cu ecou/ca dintr-un mormânt/la care nimeni n-a mai pus flori” (Câte răsărituri m-au rugat fără strașină). Ciclul acesta se deschide cu poemul ce poartă titlul volumului: „Șevalet cu epilog”. Aici, accentele cad pe aceste versuri prag, antologice: „și culorile să-și facă un cuib”; „culoarea e singurul meu adăpost”; „drumul ne duce șevaletul/dincolo de valea aceasta”; „poeții visează adesea în culori”... etc.
Poemele, nu au numai dorul de spațiu deschis și luminos, ci au și culoarea unor „griuri peste soare”, semn că nu totuul e văzut în roz, ci simțit și în incertitudinile unei singurătăți interioare. Setea de dragoste, la Mihaela Roxana Boboc, e rostită în tablouri cât mai diverse: „vom trece prin toate anotimpurile/și nu-ți dau timp/să poposești între două gări” (Pe strada mea).
Poemele Roxanei, declanșează dorințe posesive, dorința de a dărui excesiv ca o „Ană a culorii”. Nu durerea e cea care o zidește în poeme luminoase ci dorința de trecere continuă către acel anotimp al iubirii: „fără tine diminețile/se diluează sub ropotul/ploii subțiri” (Îți aparțin ca un vis nocturn). Și aici, accentele cad pe latura pastelizată a percepției lirice: „e câmpul în amurg și se întind pasteluri/peste cerul zvântat de ploaie/și miroase puternic a flori de câmp/și-a acuarelă...” (Bătrânul acela avea ochii tăi).
În cel de al treilea ciclu poematic, intitulat „Puls”, trecem spre acel registru poetic expresionist cu încărcătura lor onirică, în care expresivitatea lirică derivă adeseori din universul picturii în lumea imaginară a poveștilor. Refuzul de a înțelege un alt discurs poetic pleacă dintr-o iubire secretă a tragediei vieții. Cât ar mai lipsi ca un condamnat la moarte, să se topească în cuvintele ei și să se avânte într-o neliniște extatică, într-un tremur de groază crescut până la voluptate? Numai că, în poezia acestui ceremonial adresativ, nu ai cum întâlni, nici un condamnat la dragoste, nici măcar pe cel plecat spre eșafod. Totul e clădit, aici, pe speranță și visare. Versul ei pare a fi deținătorul ulimei speranțe despre ceea ce înseamnă Fericirea: „de mâine se deschide cerul/și mama nu uită/să-ți strecoare o nouă poveste” (Mama e un fluture colorat). Nu numai că poezia de imaginaţie a Mihaelei a devenit narativă prin fabulaţie, dar îndeplineşte un rol fundamental în etapa în care scrie.
Fiindcă, în acest ultim ciclu, apar și primele irizări ale copilăriei încărcate cu anotimpul poveștilor: „golul din tine nu-l umple o himeră/ori câte poeme ar scoate din buzunar./Ești însinguratul/care nu-mi bate la ușă/de teama răspunsului” (Însinguratul). În sensul decisiv pentru efectul estetic este aici modul spunerii, nu fondul ei. Dumnezeu nu are nici un interes să-i suprime tăcerea: „dă-i iubirii poarta prin care lumea se vede/doar un punct pe cer”.
Ar putea fi, într-o bună zi, o elenă amazoană, vâslind cu o singură vâslă prin lume. Lângă șevaletul ei fără epilog, „răsăritul soarelui” te va găsi, cititorule, și pe tine, fără streașină. Ca și cum luna și-ar lua în brațe tabloul nocturn, fără să te mai întrebe când se vor mai zbate, în noi, iubirile adevărate, prin apel la coduri sau, altfel, prin directețea discursului ei poetic. Avem de a face cu un volum „tranzitiv” spre o nouă etapă, una care îi va genera imaginația spre fabulația și epicitatea rostirii poetice.


                                                                                  Tudor Cicu

Zidirea în artă sau cum visează în culori poetul

 Poezia este peste tot în jurul nostru, aşa cum în orice bloc de marmură se află o statuie, trebuie doar să o vezi, să o simţi. Mihaela Roxana Boboc are această însuşire, de a simţi, cu ochii minţii şi ai inimii, vibraţii abia perceptibile. Acest drum, al conversiei unor stări difuze în cuvinte revelatoare, marcat deseori de un acut sentiment al inefabilului, ar trebui să fie până la urmă orice carte de poezie, drum pe care autoarea şi-l asumă.
            Volumul Şevalet cu epilog este structurat într-un triptic Dragoste-Culoare-Puls, tablouri vivante ale căror culori se întrepătrund uneori, întru cunoaşterea de sine şi a lumii. Primul lucru pe care îl remarci sunt desele trimiteri la artele plastice, în special la pictură (Dor de culoare, Culoarea este singurul meu adăpost,  etc).
 În poemul „Ană a culorii” am găsit nu numai această modalitate  de a descrie plastic fina reţea a sentimentelor, dar şi credinţa că  raportul dintre realitate şi artă este altul decât cel perceput la nivel senzorial, cea din urmă fiind sâmburele din care a erupt lumea: “Mă gândesc la tine ca la un tablou/ din care ies pe rând culorile/ în particule de nuanțe/ intră în sângele meu/ cu atâta moarte”;  realitatea este artă deformată pe care trebuie să o readucem la starea originară prin dragoste: “N-am știut că mirosul acesta nebun/ de culori cerate/ poate încăpea într-o pagină de caiet măzgălită de tine/ îți ador mâinile cu care alegi fiecare nuanță/ ca pe un tester pentru lumină/ la sfârșit nu știu/ dacă tu ești parte din creație/ sau culoarea e parte din tine.”
 Paradoxal, de multe ori,  eşti singur cu dragostea ta, obiectul ei putând fi perceput în ultimă instanţă un vehicul al căutării esenţelor, pentru că fără transfigurarea prin artă el nu are consistenţă: “Nu încerc să te scot din peretele inimii/ te-am aşezat cu atâta migală/ în nopţile fără har;/ rareori,/ când am vrut să te azvârl/ poemul creştea în mine”, “golul din tine nu-l umple o himeră/ oricâte poeme ar scoate din buzunar”. Poeta vine, de asemenea, cu o interesantă presupunere, aceea că dragostea este o formă subliminală a artei: “la celălalt capăt al lumii/se vede dorul meu/ în bucăți de vitraliu spart/ sau tu trăiești /doar în vârful pensulei/ printre picături;”.
         Această nostalgie, acest impuls de refacere a unei armonii primordiale, stă sub semnul curgerii timpului, “iubirea noastră ticăie”. Există un timp subiectiv, dar si unul implacabil, nepăsător, şi doar sentimentul că eşti înţeles pe deplin face eternitatea mai uşor de suportat: “minutele își poartă secundele în pântece/ sunt bolnavul fără leac/ te aștept să-mi porți gândurile pe brațe/ până când lumea va încăpea într-un bob de muștar”.
        Ar fi multe de spus, de analizat. Aş putea să vorbesc despre faptul că:” poezia(...) nu e în voi/ nici măcar în mine/ ea vine din dumnezeul adormit”, despre referinţele livreşti elegant inserate, despre felul sensibil confesiv în care poeta aşterne trăiri, echilibrând sentimente materne, filiale, spleenul cotidian, nevoia de dragoste, de cunoaştere, cu o vocaţie de arhitect,  pictor al versurilor, cu şevaletul inimii şi penelul minţii.
            Este drept că, uneori, poezia Mihaelei este îmbrăcată într-o membrană edulcorantă, anti-traumă. Mi-ar fi plăcut să fie cât mai subţire şi mai transparentă pentru “mucigaiuri şi noroi”. De asemenea, ar fi fost necesară o mlădiere a ritmului liric pentru a ține conectat cititorul. 
Aparent, autoarea se refugiază în cuvinte. Este notabil însă, cum această implozie este controlată la nivel conceptual, filosofic, cu imaginaţie lirică, o retorică a obsesiei pentru frumos şi bine. Acolo îţi găseşti puterea pentru a renaşte, de a transcende. Pentru că, nu-i aşa, până la urmă drumul poate fi un scop în sine şi poetul are privilegiul de a-l vede pururea în culori.

Laurențiu Belizan


Cartea poate fi găsită online la următoarea adresă:

http://issuu.com/insemneculturale/docs/sevalet_cu_epilog/1?e=5796238/9477774