Nu scoate spițe din soare

Este noaptea când dau ceasul înapoi
mana cade lin din cer
aidoma fulgilor
în ochii trecătorilor
bezna este de nesuportat
dacă iei sufletul Anyei și îl treci prin vămi
descoperi orfanul desenat pe mâneca dreaptă
și timpul, acest părinte dinaintea lutului încins
modelează cu ochii închiși
umbre
nu scoate spițe din soare
să-i spui Anyei
cum iubește toamna frunzele îmbrățișate
de iese sânge și soare
prin venele poetei.
Este noaptea când scriu cu ecou
și dragostea, această omidă plămădită din urma iubitei
te scoate din cocon 
până nu mai atingi nimic
pământul rămâne un punct pe atlas
sigiliul rupt din viața dinaintea vieții 
îmi face dor de Dumnezeu 
dar tu nu ești sus cum nici în iad te-am aflat
Ești ploaia care secetă se face în josul cuvintelor
și mana care flămândă lasă gura poeziei
Ești dor și doare clavicula 
de strig să fie ploaie
și dragoste în inima Anyei 
copilă, ce mici sunt vrăbiile în deșert 
scăldate în lumină, 
Copilă, scoală-te! 
și te scrie pe coala îndoită 
dau ceasul înapoi 
și timpului îi scot o coastă 
să încap între două respirații ruginite în toamnă. 

femeie într-o secvență de film mut

cu jumătate de oră înainte
să afli că iubesc o iubesc
o uit lângă tocul ușii
și ea așteaptă cuminte
și moale
ca trupul femeii duminica
când torni untdelemn și frăgezesc cuvinte
apoi le uit și mă răzbună
gura care-mi sărută poemele
aburii toamnei în care mă întorc
femeie într-o secvență de
film mut
nu recunosc pereții aceștia nici muntele verde
alunecând în sân
nici fata care-și zâmbește sieși,
ieri au fost toate
Ieri s-au născut toamnele de-mi vine să strig mamei
să-mi arunce în cârlig norocul
poate prind urma părintelui meu
cu jumătate de oră înainte
să afli că iubesc te iubesc
nimeni nu doarme afară de câinele șchiop al copilăriei mele
covor așternut pe aleea dinspre casă spre școală
și niciun pas
afară de omul de lut și inima bătând în orologiul vechi
când nu te iubeam, iubeam o părere
mă iubeam când lipseam din mine și dincolo
mâna scria nevăzută.
O jumătate de chip pe jumătate umbră și
iubirea ca un câine șchiop
cu jumătate de oră înainte
să te iubesc.

Poemele acestea vii

Nu intru cu tine, moarte, în noiembrie 
nici măcar să sărut fruntea rece a iubirii
femeia văduvă are chipul mamei mele
în sâmbăta morților 
părul de argint și emoția când o țin de mână și ea devine tot mai tânără 
aproape lunecând înspre copilărie
pasul ei privește peste umăr
baloanele de săpun șterse din anotimp
nu-mi mai amintesc cum miroase obrazul tău după ras
nici viețile puse înapoi în matrioșcă, 
tată, 
nu intru cu tine în noiembrie, 
chipul surorii se confundă cu al mamei 
și sunt ale mele 
dureri 
femei
plânsuri 
poemele acestea vii pe care le aprind
ca o torță și ele ard
mistuind și ultima fărâmă de adevăr 
nu intru cu povestea mută în noiembrie, am oprit ultimele zbateri ale ceasului oval
te-am oprit 
înainte să tai zborul copilei 
despre cine vorbesc profeții 
în gura poeziei 
lipsa ta este o felie desprinsă de pe os
și niciun clei
să pună în loc brațul sărit din umăr 
scriu 
de parcă nu am pierdut nimic
pietrele se mișcă și mint
mă mint
că dedesubt oasele se aliniază după soare
mângâi umbra ta pe jumătate lumină 
și torn vin peste crizanteme 
vor crește rănite
și frumoase 
ca toate femeile 
care îngroapă și plâng 
îngroapă și râd 
îngroapă și mângâie 
poezia pe creștet. 

Mi-e toamnă (două firi)

Mi-e toamnă și-afară arțarii dau în clocot
o cană îmi ține cafeaua de strajă
pictez o femeie ducând spre fântână
copilul din pântec tresare și doare
timpul moțăie de-mi vine să țin
în brațe poemul cu frunza-n rugină
se scrie de parcă am strâns laolaltă
cuvinte și spini
moartea se face mică-mică
o cheie răsucită în foaia de tutun
tristețea se-ascunde-n cutia
din care ies pe rând
monede galbene
se schimbă chipul sfinților
toamna se întoarce în pământ
și ceea ce nu spunem crește
altoi de lumină
rugăciunea pe buzele mele
ca un lampion înălțat în noaptea cu poezie.

*

Mi-e toamnă și-o inimă bate-n tină
pletele îmi ruginesc fără vină
bruma cade în pământ ca o taină
anii se încheie alene la haină
prin frunze pași și castane - dioram
prin doruri mai bate ploaia și în geam
am pus tămâie și-o crizantemă crai
candela arde, miroase-a mere în rai
suntem un gând și o rugă, crucișe
copacul se leagă cu frânghii și vise
lumina cade palidă pe coasă
o văd pe mama ieșind din casă
cu soarele-n mână și cerul în oase
te ating când nu-mi ești poem ori cuvânt
doar cerul în vene și niciun legământ
pictez, prinde în suflet grâul mănunchi
între lumi azi stă un copil în genunchi.