April a ajuns la final, intru oficial în luna mea și a fiicei mele, în luna care ne-a dăruit lumii. Port în mâini narcisele galbene, însoțindu-mă încă din iarna cuvintelor.
Acuarele curg din vene, odată cu primăvara. E semnul meu în cartea care se scrie singură. Paginile se vor îngălbeni, filele se vor îndoi dar culorile vor rămâne neatinse.
Nu mă tem de anii ce vor urma. Am trăit copilăria în altă copilărie și tot îmi este sete. Rămân copilul care are nevoie de o poveste.
Ca un ghiont de la înger, ca o aducere aminte a cântecului de leagăn. Mi-e dor de tine și nu mă doare. Mi-e dor de tine și mai pictez ceva. Mi-e dor de tine și mai scriu ceva când dorul nu mă scrie.
Mă joc de-a fericirea, mă joc de-a oamenii mari când tot ce vreau e să sărut icoana singurătății care mă închide în cubul cu vise. Oricum l-ai întoarce va vorbi despre tine. Te va iubi pe tine. Te va alege pe tine, din multele fațete ale aceleiași iubiri.
Ascult fado, e singurul lucru real în visul derulându-se ca un ghem la picioarele nopții. Ascult tânguirile cuvintelor alungite și vocalele prelungi cerând luminii să rămână ascunsă în lampadare.
Când noaptea se ascunde în mansarde și răcoarea se cuibărește în sân, când zeii se fac mici de încap în pumnii strânși ai copiilor, când iubirea toarce leneș - se aud poeții plângând. Și plânsul lor prohodește ceea ce nu încape în nicio respirație. Intangibilul, neajunsul, neastâmpărul. Chiar și așa, inima mi se face pasăre, de roiesc în jurul lunii, căutând apa vie. Femeia rămâne la fântâna viselor sale, rămâne așteptând.
© Mihaela Roxana Boboc - Maci (acuarelă)
