Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

luni, 30 aprilie 2018

Pentru amândouă

Pentru fericire -  am pictura. Pentru tristețe - am poezia. Pentru amândouă - te am pe tine. 

April a ajuns la final, intru oficial în luna mea și a fiicei mele, în luna care ne-a dăruit lumii. Port în mâini narcisele galbene, însoțindu-mă încă din iarna cuvintelor. 

Acuarele curg din vene, odată cu primăvara. E semnul meu în cartea care se scrie singură. Paginile se vor îngălbeni, filele se vor îndoi dar culorile vor rămâne neatinse. 
Nu mă tem de anii ce vor urma. Am trăit copilăria în altă copilărie și tot îmi este sete. Rămân copilul care are nevoie de o poveste. 

Ca un ghiont de la înger, ca o aducere aminte a cântecului de leagăn. Mi-e dor de tine și nu mă doare. Mi-e dor de tine și mai pictez ceva. Mi-e dor de tine și mai scriu ceva când dorul nu mă scrie.
Mă joc de-a fericirea, mă joc de-a oamenii mari când tot ce vreau e să sărut icoana singurătății care mă închide în cubul cu vise. Oricum l-ai întoarce va vorbi despre tine. Te va iubi pe tine. Te va alege pe tine, din multele fațete ale aceleiași iubiri.

Ascult fado, e singurul lucru real în visul derulându-se ca un ghem la picioarele nopții. Ascult tânguirile cuvintelor alungite și vocalele prelungi cerând luminii să rămână ascunsă în lampadare. 

Când noaptea se ascunde în mansarde și răcoarea se cuibărește în sân, când zeii se fac mici de încap în pumnii strânși ai copiilor, când iubirea toarce leneș -  se aud poeții plângând. Și plânsul lor prohodește ceea ce nu încape în nicio respirație. Intangibilul, neajunsul, neastâmpărul. Chiar și așa, inima mi se face pasăre, de roiesc în jurul lunii, căutând apa vie. Femeia rămâne la fântâna viselor sale, rămâne așteptând. 

© Mihaela Roxana Boboc - Maci (acuarelă)





vineri, 27 aprilie 2018

Cronică la cartea ”Spovedania oaselor” semnată Ion Roșioru, revista Literadura, martie 2018



Cronică la cartea ”Spovedania oaselor” semnată Silvia Ioana Sofineti, revista Spații Culturale, martie / aprilie 2018



Spre ziua fără moarte

nu te cunosc doar umbra ta o mângâi pe fereastra iernatică
și degetul îmi arată iubirea picurând din rană
nu te cunosc dar te recunosc
am mai fost aici în ziua în care nu ningea
frunzele erau acuarele vii
doar tu, același cu ochii ca doi cărbuni încinși și zâmbetul ștrengar
uite, iepurii sălbatici lasă urme mici în zăpadă
îi privesc alergând departe
spre ziua fără moarte
spre înaintele dinapoia mea
și visul tremură ușor.

Ar fi fost mai ușor
să îți spun cât mi-a fost de dor
de respirația ta dincolo de aceste rânduri
în loc să mă joc de-a cuvintele și copilăria
să îmi râdă știrb
înghiontindu-mă în coaste
te iubesc, știi
ca și cum ai umfla un balon și aerul ar rămâne înăuntru
doar ochii copilei mă aduc înapoi
înainte să las visul să tremure și mai tare.










joi, 26 aprilie 2018

O luntre spre nicăieri

Zborul unui fulg pe cerul de mai,
tot atâtea semne zi de zi
că mă locuiești.
Dragostea se agață ca o liană de stejarul alb,
mai alb decât moartea,
sau florile unde mă vezi, cu fața unui înger nepictat
de anotimpul ca o luntre spre nicăieri.
Petale reci, petale moi,
inima, un simplu pergament,
poezia mă scrie fără a mă descifra
poezia scrisă fără traducere
pe limba veșniciei.
Efemerul este scos din pământ și aruncat în mare,
balaurul acesta,
înghițind omul din spatele gândurilor.
Omul bate la o ușă de sticlă
și fața de dincolo e propria reflexie în nimicul
mușcând din obrajii îmbujorați ai fericirii.
Zborul unui fulg printre morminte,
Tu, între cer și pământ
niciodată același,
distanțe anulate de dragoste, un văl pe chipul femeii
și florile, săltând în brațele ei albe,
te iubesc fără a te cunoaște.

Acuarelă marină © Mihaela Roxana Boboc
25 apr. 2018











miercuri, 25 aprilie 2018

Giulgiul poeziei

Poate suntem mai slabi decât ne dăm seama. Dependenți de control, de confirmări, de acel surâs din spatele ecranului. Avem nevoie să îi știm în siguranță pe ai noștri înainte de a proiecta orice altceva în spațiu.

O foame primordială ne țintuiește deși crucea e undeva în umbra cuvintelor. Răstignim pe ea orice în afara noastră. Nimeni nu are nevoie de suferință, ne șoptește sinele speriat. Nimeni nu are nevoie de tine. Azi poți alege o altă cămașă, orice în afara poeziei. Ea te răstignește permanent și zarea e sângerie. Parcă mi-e dor de un cer senin, un cer fără umbre. Fără chipul celor pe care i-am răstignit înainte de mine. Fără chipul celor cărora le-a fost dor de veșnicie.

Nu știam că ochii-mi sunt deja împăienjeniți de legătura aceasta. Fragilă, indestructibilă, pânza cerului, pânza lui Dumnezeu. Și dacă nu știam îmi era ușor să cer orice altceva. Dar pentru că știu îmi este imposibil să te scot din ramă. Ești tabloul pe care nu l-aș vinde nimănui. Ești lumina care mă paralizează de dor.

Nu am om, Doamne, să mă scoată din suferință. Am doar un înger și inima lui mă înfășoară în giulgiul poeziei. Știu că trebuie să mor înainte să trăiesc cu adevărat. Știu și mi-e teamă că nu vei ști cât de mult te-am iubit.


Poate că iubirea e despre ceea ce nu se întâmplă

Poate că iubirea nu e despre cuvinte sau rânduri înșirate pe bloguri
nu e despre flori sau îmbrățișări trimise în van
e despre copiii nenăscuți ai abandonului,
momentul când rămâi cu frica în cârcă
și sticlele miros a țuică, a respirație râncedă
jaluzelele trase peste copilărie
când deschid ușa încet și respir abia atunci când pătura se mișcă în ritmul respirației tale
ești viu și ziua începe să se descompună metodic
în ceasuri mici și pași pe vârfuri prin sufrageria ca o cursă de șoareci
la capătul ei se află viața ca o batistă peste gura schimonosită de durere
viața, trăită ca o șoaptă în bezna mirosind a fiere
viața, când mă înghesui în coastele surorii mele și suntem amândouă o singură frică
părul mamei devine fir cu fir mai alb
gândurile se albesc la încheietura mâinilor
ne-am legănat o oră până am adormit
eu, la margine, pregătită să alunec într-un somn greu
tu, cu fața la peretele mucegăit, ghemuită în iluzii
se crapă de ziuă,
cerul se strecoară blând în cameră, candela e încă aprinsă
singura lumină peste noaptea noastră
peste copilăria noastră încă fumegând.

Poate că iubirea e despre ceea ce nu se întâmplă
despre durerea luată pe umeri și niciodată împărțită
diminețile ca o rugăciune a celor douăzeci și unu de ani trăiți pe muchie
înainte să mă întorc acasă,
să scot pânzele de păianjen și să plâng.









luni, 16 aprilie 2018

Brândușe în zăpadă

Iubirea, ca un salt peste trup.
Să ne fim fără a ne fi coborât vreodată
în adâncuri.
Descuie ușile, Doamne,
pe acest munte cresc brândușe în zăpadă
și brațul tău se întinde peste crestele alintate de soare
va fi de ajuns să strângi mănunchi ghioceii poemelor mele.
E pace pe culmi. Zboară cuvinte rotindu-și umerii goi,
tristețea a întrat în bârlog,
noi cei care prindem fluturi cu mâna
și le dăm drumul în văi cu rouă;
Ascultă pământul cum își dezgroapă oasele,
clopote bat prelung în lună.
E timpul! Valea se umple de mir.






duminică, 15 aprilie 2018

14 aprilie

Predau toate poemele trecute și viitoare, visele netrăite și fricile, abandonul și durerea. Știu că aici și dincolo, toate acestea îți aparțin. Te iubesc fără deznădejde, te iubesc ca un copil așteptându-și părintele după o zi lungă, te iubesc ca un flămând neirosind orice firimitură a dragostei, te iubesc pentru că poeta din mine te-a iubit înainte să o știu, te iubesc fără frică știind că orice rană îmi va fi izvor de poezie, te iubesc pur și simplu. Nu te voi numi cu niciun alint, însăși viața ta îmi este mângâiere. Nu te voi aștepta sau căuta. Doar în poeme și culoare vei locui. În mijlocul mestecenilor suri, în vârful pensulei mele, în curbura literelor vei respira. Tu, cel nechemat dar primit, cel neștiut dar recunoscut.
Lumea mă va citi fără să te cunoască. Va suspina fără să înțeleagă. Dar eu nu sunt de aici, cum nici tu nu ești. Eu nu le aparțin, cum nici tu. Și crezând, toate celelalte se vor adăuga.  Cum era? Dragostea îndelung rabdă. Îndelung suferă...
Eu nu sufăr, eu ating iarba și florile și ele îmi vorbesc despre tine. Singurătatea e poarta prin care trec și ea mă învață să te iubesc și mai mult.
Poezia, în lipsa iubirii, nu prețuiește nimic. Iubirea, în lipsa lui Dumnezeu, e străină de tot. Și am aflat acestea și voi trăi.
Iar tu vei trăi mai mult decât mine. Versurile îți vor aduce adierea zăpezilor și inima mea va locui încă în ele. Unde îți este moartea, Golgotă? Unde îți e lumina, mormântule?
Acum știu să mă rog, știu să te chem când totul în jur seacă. Știu ca izvorul începe odată cu durerea și se stinge la picioarele crucii.
Timpul, o mănușă ale cărei degete lungi mă ating. Timpul, îngerul surd la orice dorință de a te opri.
Poezia mea va trăi mai mult decât mine. Va trăi din noi.




sâmbătă, 14 aprilie 2018

"Omul care călătorea singur"

Zăpezile se cuibăresc. Ca și cum aș sta la pieptul tău,
și soarele n-ar mai sta între mine și tine. 
Îmbrățișată, femeia gândurilor își trăiește anotimpul 
cu litere deformate de mâna dragostei 
încăpând în golul dintre noi, 
noi care așteptăm un răspuns la întrebări nerostite, 
noi cei puțini și singuri, 
călătorind spre Golgota poeziei, 
muțenia prefăcută în rugăciune și 
Omul care călătorea singur,  
doar el și Dumnezeu,  
doar el și celalalt eu, 
străbătând zăpezile și a lor caligrafie 
dăltuită în suburbia cerului, 
unde îngerii șchioapătă
mergând sub pielea cuvintelor. 
E o lume dincolo de ceea ce atingem. 
Copilăria, doar o față a Învierii, 
un mormânt gol și chipul rămas pe giulgiu 
ca o retrăire a aceleiași dureri, 
nașterea din nimic și suflarea, 
cu moartea pe moarte călcând. 

Zăpezile trec prin mine și eu sunt a lor, 
groparul fără teamă al neputinței, 
Tu, lumina care mă fărâmițează ca pe un biscuit, 
aluatul neîntregit de mușcătura dragostei, 
aluatul viu și plăpând, 
în mâinile tale, sufletul meu.






miercuri, 11 aprilie 2018

Râul din munte

Tăceți toți! Să aud poezia cum izvorăște
în râul din munte, fir de lumină din umbra mestecenilor
zumzetul albinelor poleindu-și fagurii și chipul tău
ca o icoană adorată în pustiu;
cerule, ascunde-mi curcubeul la piept, să fie vară peste lanul copt
mâine vom culege flori de nu-mă-uita
abia mâine,
azi Învierea ca o cămară a lui april mă locuiește
în neumbra dimineții, când chem buburuze galbene pe umărul stâng,
să doară mai puțin
clavicula nesărutată de vecernia ploii,
în care mă afund ca-ntr-o poveste fără început și fără final
același tu, care nu pui virgule între veniri și plecări
sau stăvilar râului din munte, plângând precum un copil
în palmele mele.





luni, 9 aprilie 2018

Ziua Învierii

Dorul. O plagă permanent deschisă.
O lumânare aprinsă în ziua de Paști.
Un cântec care nu are nimic în comun cu viața aceasta. 
Învierea, un dor nestins. Învierea, o mângâiere cu degete prelungi pe spatele memoriei.
Tu, iubirea crescândă în inima de lut a poetei.
Tu, cel care nu se cheamă, dar este. Cel care nu cunoaște odihnă în atriile inimii dar respiră din branhiile cerului.
Nenumit, neștiut, nediluat. O acuarelă picurând pe fruntea sărutată de soare.



luni, 2 aprilie 2018

”Nu-i singur Iuda vinovat”

Și eu, și tu...



Un copil cântă despre o trădare veche de 2000 de ani, o trădare care a împărțit lumea în două, înainte și după Hristos. Catapeteasma templului s-a despicat pe mijloc, mormintele s-au deschis, moartea și viața s-au întâlnit. Nu-i singur Iuda vinovat, osanalele Floriilor se închid în această săptămână și cei treizeci de arginți, zăngănind aspru pe piatra templului, își cer dobânda.

Iisus, singur în fața mulțimii strigând ”Răstignește-l!”, Iisus, singur în grădina Ghetsimani, acceptând paharul suferinței, Iisus, pe cruce, străjuit de doi tâlhari. Cele două fețe ale omului, binele și răul, adevărul și trădarea, stau de strajă iubirii necuprinse de cuvinte. 

”Astăzi vei fi cu mine în rai”, îi spune simplu Iisus tâlharului din dreapta Sa. Moartea devine suportabilă când te recunoști în Dumnezeu. Tâlharul recunoscător își vine în fire și pășește în lumină.
Și eu, și tu...lepădăm prea ușor hainele suferinței pentru consolări trecătoare. Și pentru tine Domnul a plâns. Lespedea mormântului ascunde cuvintele în giulgiu. Zilele cresc, nopțile se împuținează și în duminica Învierii vom săruta pe frunte lumina. 

 02 aprilie 2018. 

55 aici și 10 dincolo

Timpul iartă,
timpul leagă sacul amintirilor la gură
55 aici și 10 dincolo
anii se destramă ca un ghem de lână
la picioarele lui april
trebuia să-ți croiesc haine pe măsură
trebuia să te pictez noaptea
când cu palmele căuș
țineai tâmplele culorilor și din ele izvora mir,
tată, la umbra crucii, cuvintele se micșorează
suferința are alt înțeles,
dacă te-aș vedea aievea
nu aș mai adăuga nimic
din ce n-a încăput în sufletul unei păsări
în inima unui fluture
în puful păpădiilor
și cerul, tată,
cerul s-ar sparge în vitraliul ploii
alunecând de aici dincolo
în curcubeul din pumnul strâns al copilei.

02 aprilie 2018 - Azi tata ar fi împlinit 65 de ani. Dumnezeu să îl odihnească în lumină!


Festivalul ”Primăvara Poeților” la Buzău

”Joi, 29 martie 2018, la Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” din Buzău a avut loc cea de-a XI-a ediție a Festivalului - concurs ”Primăvara poeților”. Juriul a fost format din Nicolai Tăicuțu - președinte, Laurențiu Belizan și Marcela Chiriță. Premiul I a fost câștigat de Mihaela Roxana Boboc, premiul II - Gina Zaharia și premiul III - Camelia Manuela Sava. De asemenea, Dinu Petruț a obținut premiul Vasile Voiculescu.”

Mulțumiri! ”Spovedania oaselor” a primit cel de-al patrulea premiu, după Premiul pentru volum obținut la Festivalul Internațional de la Sighetu Marmației, premiul ”Lazăr Băciucu” la Festivalul Național ”Vasile Voiculescu” și premiul pentru volum obținut la Concursul ”Mihai Eminescu la Oravița” la începutul acestui an.

Felicitări premianților!










duminică, 1 aprilie 2018

Altare de timp

Mai vino, Iisuse-n Buzăul de aramă
să vezi ce rămâne în noaptea cu brumă
când frigul se-ntinde în ceasuri haine
și cerul răstoarnă cohorte de oameni.

Mai vino, Iisuse-n pustiul din crânguri
să vezi câte păsări își caută hrană
când nu mai e loc de odihnă în ceruri
și luna veghează și plânsul la geamuri

Mai vino, Iisuse-n copilăria amară
să vezi cât mă doare în locul iubirii
prea slobode lacrimi, prea scurte alinuri
azi crengile leagănă copila de ceară

Mai vino, Iisuse, când nu vii spre mine
poemele dor sub pulsul pierdut
și doare la colțuri, hârtia se-ndoaie
sub mâna bătrână a timpului mut.

Mai vino, Iisuse-n ruga mea rece
când oasele dor prea curat și prea demn
și ceartă poeții pierzându-și credința
și mamele lor le adună sub scut.

Mai vino, Iisuse și pune pe rană
un deget să vindeci ura din noi
când nu mai e loc de poeții pe brazdă
cuvintele mor neștiute și-n somn,

Mai vino, Iisuse, sub plapuma goală
zăpezile urcă narcise-n mansardă
și spune-mi, părinte, în țările calde
ce nume dai zării cu pletele brune?

Mai vino, Iisuse, măcar de întârzii
dă drumul copilelor prinse în horă
să-ți cânte o doină de la curbură
și hainele dalbe să dai primăverii

Când noaptea se lasă în candela veche
Mai vino, Iisuse să picuri lumină
e liniște-n ceruri, pământul suspină
când morții și viii doinesc împreună.

Și iartă-mă, Doamne, când nu știu a pune
la vise o strajă, zălog anume
Mai vino, Iisuse, între cuvinte răvaș
să scriu despre tine cu tot ce-a rămas

Când sting lumânarea și zorii se-ngână
Mai vino, Iisuse și oarbă spre lume
să văd adevărul din capătul crucii
cum sângele curge fără de vină

Potirul liturgic mă reînvie
și lumea încape într-un grăunte
Mai vino, Iisuse, coboară într-un înger
sărută-mi pe frunte copiii și Ție

Picta-voi alene altare de timp
când crucea se-ntinde pe-a mea câmpie
Mai vino, Iisuse-ntr-acest anotimp
ce seamănă dorul de veșnicie.