Cred în scrisorile din miez de toamnă
timbrele ei galbene se lipesc de limba dimineții
pe malul apei scriu pe frunze și ele plâng de parcă aș scrijeli poeme
la celălalt capăt deschizi plicul și zâmbești
cerneala din ochi se prinde în paginile goale
ești aproape, tată, iar eu copila cărbunilor încinși
cu tălpile goale pe strada unirii
dinspre big spre armata a doua, mama pășește pe coastele copilăriei
cu o pâine în mână cât un pact nescris cu viața
durerea ei o sfințește, îmi devine anafură și dorul toarnă vin
peste rană
cred în toamna ca un legământ nerostit
în cutia poștală scrisorile vin și pleacă - păsări călătoare
uneori din alt anotimp se rătăcesc cuvinte
le dau drumul în acuarele și apa diluează amintirea lor
într-o virgulă.
foto: 1986, Buzău, Eu și mama.
...”ai pus luna înapoi în pahar și cerul se vedea curbat/de cea înțelegere.../ zăpezile curg din pleoape și nu mă mai tem” - (din: Ziua din colivie). DA! Oricine ar fi cel care se scufundă, LUMEA nu piere.
RăspundețiȘtergereFragilitate în cuvintele tale. Ziua din colivie, scrisă într-un moment de revoltă interioară dar și socială, pune luna înapoi în pahar și sentimentele acolo unde le e locul, în suflet!
RăspundețiȘtergere