Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

marți, 30 decembrie 2014

Poetul

Niciun sunet
pavele de piatră ațipesc ușor
unde e pasul îndrăgostiților de durere
să-i leg fedeleș?
Când ziua flămândă își ia amurgul în brațe
și sărutul se întoarce în palmă
arzând mocnit
cuvântul se sparge în cochilii de melc
n-am știut cât de simplu se vede corbul în zare după furtună
cu punctul pe rouă
iubirea pare jocul de-a baba oarba
dincolo de ușă o mână te prinde în poezie
acum ești al meu
până când versul va deveni vrejul
cățărându-se în podul suferinței
uriașul mai taie din când în când un braț
trântit la pământ
poetul

sugrumă liniștea.

30 dec. 2014



luni, 29 decembrie 2014

Cenaclul Ante Portas – lector Ștefan Teodor Cabel, ”Creionări pe pânză de paianjen”, 27 dec. 2014


Ultima ședintă de cenaclu a acestui an ne-a găsit în atmosferă de sărbătoare. Doi sărbătoriți ai zilei: Ștefan Teodor Cabel, care a fost și lectorul de serviciu și invitatul Ștefan Dima, alături de ceilalți membri ai cenaclului s-au reunit pentru a semna bilanțul unui an care s-a dovedit unul inspirat și cu realizări pe plan literar.

După lecturarea poeziilor, au luat cuvântul, în ordinea de mai jos, următorii membri ai cenaclului:
Mihaela Roxana Boboc:  În urma primei lecturări a poemelor am rămas cu 3 imagini pregnante, care revin pe parcursul grupajului prezentat: a poetului – ”Poetul  nu e preșul/ Pe care/ Călcâiele cuvintelor/ Își șterg sensuri nici de ele/ Înțelese”; ”Poetul resuscitează/ Viermii ființei”; a paianjenilor – ”în camere albastre, din casa bătrână/ paianjeni rotunzi ațipesc sătui” și a șarpelui – ”Un șarpe alunecă în privat la mine, cu un măr putred/ Rostogolindu-l, ca pe un început de izgonire din rai”.
Aceste texte sunt creionări pe pânze de paianjen, gânduri fugare, căutări ale identității poetice, ”în strada clipei”. Totul se întâmplă acum: ”poetul resucitează/ viermii ființei”, ”aud canistre de tăcere cum se varsă în noaptea albă”, ”soarele patinează pe culmea apusului”, ”tăcerea dă de-a dura ceasul pe treptele înserării”.
Esența am găsit-o în poemul al V-lea: ”Un zeu, anonim, mă trage de mânecă/ I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic/ Golgota mea încă o car cu roaba”.
Subliniez trimiterile în zona poeziei precum și cele biblice, în special versul ”îmi adun toate imaginile rămase orfane/ în oglinzi tulburate de coada somnului akedic”. Akediei, starea cu care poetul se identifică, un plictis sau poate o descurajare a sufletului, i s-a dat de către comentatoare un contrarăspuns biblic: ”Tine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”

Gina Zaharia: Creionările de astăzi ale lui Ștefan T. Cabel, împăienjenite cu metafore alese, sunt un regal poetic. Poetul ne așază într-un hamac al stărilor și ne invită în lumea lui. Înfometați, ne hrănește cu freamătul înălțimilor în care ”stelele nechezătoare” sunt de veghe.
”Cine e poetul?” Ce simplă dar și complicată întrebare!
Subliniez poemul al VIII-lea, întregul poem este un cântec, un tablou bun de înrămat. Flacăra din suflet va așeza amintirile într-un scrin de lumină: ”Iarna, cerul se oprește la fereastră/ Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf/ De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,/ Cântece dorm, în plapuma groasă de praf”
În poemul al V-lea, apreciez versurile ” Golgota mea încă o car cu roaba”; ”Și mă semnez/Cine?”. E suficient autograful instantaneu în impulsul oglinzilor. Paianjenul poet are pânza la îndemână. Și mai ales, o culoare a sufletului.

Alexandru Bolache: Teo Cabel vine cu o poezie matură, bine așezată în matcă.
Subliniez versurile: ”Poetul resuscitează/ viermii ființei” (primul poem) și ”Un zeu, anonim, mă trage de mânecă/ I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic/ Golgota mea încă o car cu roaba” (poemul al V-lea)

Constantin Bucur: Titlul este bine ales. Textele au o notă filozofică îmbrăcată în haină poetică.
Făcând referire la titlul volumului de versuri a lui Ștefan T. Cabel: ”Merg mai departe”, consider că poezia lui se îndreaptă din ce în ce mai mult spre zona potrivită.
Versul ”Golgota mea încă o car cu roaba” e deosebit.
Reliefez prima strofă din poemul al VIII-lea: ”În camere albastre din casa bătrână/ paianjeni rotunzi ațipesc sătui/ Scenă de familie, cusută de mână;/ Hublou, pălăria atârnată-n cui”

Andrei Bolache: Subliniez legătura între primele două poezii, poetul e scara pe care urcă cuvintele spre sensul lor cel mai profund.
Poezia a VIII-a conține imagini puternice, bine alese.
În ultima poezie, ”Din eprubeta risipei” găsesc versul ”Like! Sau ignore?” un pic prea avangardist.

Aurel Anghel: Să nu lovim cu pietre pânza de paianjen – e legătura pe care am găsit-o cu sărbătoarea de azi închinată Sfântului Ștefan.
Prima poezie conține un adevăr axiomatic, ca o definiție a poeziei: ”Poetul  nu e preșul/ Pe care/ Călcâiele cuvintelor/ Își șterg sensuri nici de ele/ Înțelese”.
Poetul transformă cuvintele din pietre necuvântătoare în ”stele nechezătoare”. La baza fiecărei poezii a stat cuvântul ( ”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”)
Acest poet trăiește în substanța poeziei de mulți ani. Remarc îndelunga elaborare, gestare a poeziei. Poezia nu e decât o rezonanță de stare între cel care o scrie și cel care o citește.
Ștefan T. Cabel folosește bine poezia narativă. E o alegere riscantă, întrucât există pericolul interpretării greșite, în sensul de a nu înțelege profunzimea elaborării poeziei.
Nu e ușor să miști cuvintele din loc!

            Ștefan Dima: Titlul e foarte nimerit. Teodor e călărețul ”stelelor nechezătoare”.
În prima poezie remarc prima și ultima strofă. În a II-a poezie, remarc versul ”liniștea îngheață secunda”, care mi-a adus aminte de poemul într-un vers al lui Ion Pillat, Seară la Voroneţ:
”La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea.”
În poemul al V-lea, versul ”Îmi adun toate imaginile rămase orfane”, m-a dus cu gândul la un vers propriu ”Când să mă-mbolnăvesc de viață, m-a înfiat durerea”.
Ștefan T. Cabel rămâne acel înger prins al cuvintelor, iubitor de metaforă.
Remarc versul ”Golgota mea încă o car cu roaba” din poemul al V-lea.

Costel Suditu: Aș zice atât: Muncă, muncă și păstrează ritmul. Pe mine nu m-a surprins nicio metaforă, deoarece așteptam de la Teo această continuare în vers. E normal să găsești rostul poeziei, mergând mai departe.
Textele sunt inspirante, remarcabile din punct de vedere al conceptului. Se formează încet-încet un stil.

Laurențiu Belizan: Legat de titlu, îl văd ca pe o încercare (deloc ușoară) de a construi o realitate poetică/lirică. Am o remarcă legată de formă, prin prezența celor 3P: ”pe pânză de paianjen”. ”Tinerețe colastră” mi se pare un titlu mai potrivit.
Poezia, odată scrisă, nu-ți mai aparține. Se reflectă în mod diferit, în funcție de starea și sensibilitatea cititorului.
Remarc o căutare a transcendenței, de a defini poezia. În poemul al II-lea, poți defini poezia și prin ceea ce nu este. ”Părea că nu se uită la el, ci în via unde s-au copt strugurii”. Acel personaj, ”bărbatul cu păr cărunt”, în acel loc atipic pentru meditație: ”cu miros de bodegă” caută de fapt esența.
Am găsit o strofă deosebită în poemul al VIII-lea: ”Iarna, cerul se oprește la fereastră/ Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf/ De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,/ Cântece dorm, în plapuma groasă de praf”, cu accent pe ”tinerețea colastră”, un vers inspirat!
S. T. Cabel face referire la mari poeți, la imagini biblice, la el totul e structurat, are un scop, nu e în derivă poetică. În poezie trebuie să existe un joc de umbre și lumini, de căldură și răceală.
Remarc în poemul al V-lea metoda punct – contrapunct: ”Un paianjen întinde repede, lacom de literă, o pânză./ Albul îl spulberă/ Avalanșă rece ca sucul de soc, scos din frigider/ ”Căldură mare, mon cher!””

Petruța Niță: Este o poezie de alt nivel. S. T. Cabel invocă Mărțișorul lui Arghezi, pe Baudelaire și imagini biblice bine alese.
”Stelele nechezătoare”m-au dus cu gândul la Walkiriile lui Coelho (parcă și cerul necheza).
Tot colajul e plin de figuri de stil, care suscită pivirea și imaginația cititorului, redând un tablou, ca o pictură murală, cu toate stările celui care le-a scris.
În concluzie, căruntețea poetului Ș. T. Cabel se învârte pe fusul poeziei.

Mariana Cabel: Teodor a ajuns la un nivel bun de concentrare. E un perfecționist. În spatele acestor poezii stau multe lecturi și căutări.

Printre păreri, Aurel Anghel, ne-a încântat cu un moment de virtuozitate muzicală, alături de iubirea despre care mărturisește că nu l-a trădat niciodată, vioara.


La sfârșit, cu tort și șampanie, am sărbătorit al doilea sfârșit de an care ne-a găsit împreună, la masa rotundă a cavalerilor poeziei, așa cum ne-a plăcut să ne numim, noi, membrii cenaclului Ante Portas, într-o zi de iarnă, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău.












Redau mai jos, cele 3 poeme care s-au remarcat în grupajul poetic al lui Ș. T. Cabel:

I.
(Despre poet)

Poetul nu e preșul
Pe care
Călcâiele cuvintelor
Își șterg sensuri nici de ele
Înțelese.

Poetul resuscitează
Viermii ființei.
Îi învață să facă salturi mortale
În zbor le cresc aripi,
Ard pe cerul metaforei
Stele nechezătoare.

Poetul, mereu înfometat
Nici moartea nu-l satură
Nici cerul, cu spuma lui de aștri, în cafeaua nopții.

Cine e poetul?


V.
În biblioteca vieții
Am găsit volume cu foile goale.

Le vântură vântul.
Nimeni nu va mai scrie pe ele
Albul lor apasă ca un bloc de marmură,
În care zace un David nesculptat.

Un zeu, anonim, mă trage de mânecă
I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic.
Golgota mea încă o car cu roaba.

Peste foi date la topit
Un păianjen întinde repede, lacom de literă, o pânză.
Albul îl spulberă
Avalanșă rece ca sucul de soc, scos din frigider
„Căldură mare mon cher!”


Îmi adun toate imaginile rămase orfane
În oglinzi tulburate de coada somnului akedic.
Și mă semnez
Cine?



VIII.
În camere albastre, din casa bătrână,
Păianjenii rotunzi ațipesc sătui.
Scenă de familie, cusută de mână;
Hublou, pălăria atârnată-n cui.


Tăcerea, dă de-a dura ceasul, pe treptele scării.
Voalul îi flutură până sus, la mansardă.
Amintiri canonizate-n mânăstirea uitarii
Se aud fremătând, ascunse, încep să ardă.


Iarna, cerul se oprește la fereastră,
Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf.
De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,
Cântece dorm, în plapuma groasă de praf.


Ultimul meu pas e căzut lâng- o ladă.
Mâna ta îl trăgea în lumina lumânării.
N-ai vrut să îl vezi, peste oase grămadă,
Ci să-ți calce podeaua, la ora-nserării.

marți, 9 decembrie 2014

Oameni de tinichea

n-am mai scris
în mine o salcie mângâie pomeții nebuniei
de aici iubirea pare haina pe care o poți dezbrăca lejer
goliciunea e cel mai bun pansament
și râd. Da, între nopțile trasate cu creta zăpezii
cresc oameni de tinichea
cel mai banal sărut deschide toracele cu finețe de chirurg
orașul devine o arteră pulsând a viață
lumina cade inocent
pe trupuri însetate
să nu îndrăznești să mă uiți
nici măcar în claxoanele anotimpului rebel
nu se moare de două ori.
09.12.2014