De aceea am sărit peste alte amintiri și vizite petrecute ieri. Aseară a fost o seară tradițională turcească la unul dintre restaurantele cu tradiție din Urgup și încă nu ne-am revenit din oboseală. În excursie, oboseala îmbracă totuși cămaşa albă a pelerinului însetat de mult, tot mai mult. Nu ținem cont nici de ora crudă de trezire, nici de alte impedimente, care țin de structura celor prezenți. Este 4 dimineața și pornim în microbuz spre locul de unde vom zbura cu balonul. Cappadocia este fără îndoială un câmp mitic, unde cresc forme greu de deslușit și imaginat. Cresc și coboară, se avântă în cer pentru ca apoi să coboare în lutul ars de soare și timp.
Am ajuns pe platoul de unde, rând pe rând, baloanele cu aer cald se umflă ritmic. Am emoții de școlariță. Simt în piept acea arsură și furnicături mici în palme ca atunci când mă îndrăgostesc.
Balonul nostru este gata. Portocaliu cu albastru, cel de alături este alb cu roșu. Îmi imaginez cum urc, trădez distanțe și noduri. Suntem ajutați să urcăm în nacela împărțită în doi ori patru pereți despărțitori. Vom fi douăzeci și opt de suflete în zbor.
Zbor împreună cu dragostea căzută din cer. Zbor și odată cu răsăritul, simt că înfloresc. Că nu mai ating nimic material și nimic nu-mi aparține. Că nici zâmbetul tău nu a fost vreodată al meu. Nici gura. Nici ochii nu m-au privit. Mă simt în siguranță, deși nu am fost niciodată mai expusă. Expusă în piața gândurilor, cu vântul în plete și soarele în ochi. Nu plâng, nu la modul în care să observi. Este uimirea modului cum plutesc și obiectele devin mici. Baloanele se depărtează și stâncile devin puncte. Sunt laolaltă cu cerul și pământul este doar un vierme care se târăște.
Adun în ochi atâtea imagini. Baloanele se văd în zare, mai sus sau mai jos. Unele par că se sparg de stânci. Tresărim involuntar. Dar nu. Ele plutesc mai departe.
Câțiva fluturi se lovesc de portocaliul balonului și zboară mai sus, atrași de căldură. Nu credeam să fie fluturi atât de sus, dar uite că îndrăznesc.
Toată plutirea a durat o oră. O oră în care am simțit cum iubirea mi se scurge din palme și prin tălpi s-a întors întru ale sale.
Acum știu că pot să iubesc și să fotografiez iubirea cu spatele la mine.
Restul sunt imagini și stări care se îndepărtează încet de mine, deși a trecut un pic mai mult de o lună de când m-am întors. Dar timpul se dilată sau se comprimă, după cum inima aceasta pompează sângele prin artere.
Am învățat să dau drumul mâinilor și să nu mă uit în jos. Ce te aștepți când urci în balon cu iubirea? Va pluti odată cu tine. Te va îmbrățișa pe ascuns. Și îți va da drumul din vârf. Te vei strivi de stânci, inevitabil.
Orice cădere este în sine înălțarea din inerție. Și am trăit să-ți spun că după tine există poezie.
Frica diminuează bucuria, până o face mică de încape în buzunar. Frica de moarte, de spații închise, de înălțime, de alunecare, de iubire, de oameni sau orice altă frică ne face accesorii la buzunarul timpului.
Dar privind balonul care aterizează în același loc și timp de unde a plecat, știu că tocmai faptul că suntem atât de vulnerabili ne face atât de frumoși.
Că toată această călătorie spre nicăieri este de fapt drumul prin noi înșine.
Înțelegi, desigur, cum ți-am dat drumul, știind că mă voi întoarce.
