Prima zi de pelerinaj ne-a găsit însetați de comuniune. Acest an, atât de greu încercat, ne-a adus temeri, pe care fiecare le-a parcurs și depășit în felul său. Să te urci în autocar, în mijlocul lunii octombrie, când peste tot vuiesc știri, care mai de care mai prăpăstioase, și totuși să îți faci curaj și să crezi, curaj și să intri în comuniune cu frații tăi, întru Domnul, poate părea la prima vedere o sfidare. Poate chiar inconștiență, cu toate măsurile de distanțare și prevenție, pe care le luăm, fiecare pentru sine și toți, unul pentru celălalt.
Există un lucru care nu poate fi oprit, nu poate fi mascat. Dorul de Dumnezeu, dorul de a-L regăsi în noi înșine și în cei din jur, în rugăciune, în mănăstirile Sale. Dorul de Dumnezeu nu poate fi ostoit sau epuizat de frică. El există și va continua să existe, atât timp cât omul, acest sâmbure de dumnezeire, va căuta să refacă traseul de la propria casă, de la propriul adăpost, la picioarele Crucii. O asumare în cuvânt și rugăciune, pe care fiecare o va cataloga, o va aprecia sau o va denigra, după sufletul său.
Să râzi de acest dor, să bagatelizezi și să faci mișto de omul a cărui unică speranță nu mai este omul de lângă el, ci doar Unul Dumnezeu, este pentru mine, o inconștiență cu mult mai mare și mai periculoasă. Pentru că ceea ce tu nu știi, ceea ce tu nu înțelegi, este că și tu și acela pe care îl condamni, veți ajunge în aceeași confruntare a sinelui, același răspuns pe care îl vom da pentru propriul drum neasumat, pentru erorile de judecată și lipsa de înțelegere și empatie.
Dar să revenim la România întru rugăciune, pe care atâția rugători și trăitori întru rugăciune, ne-au lăsat-o. Cu spiritul ei viu, nealterat încă de influențele exterioare, o cămașă pe care o îmbraci, de fiecare dată altfel. O stare a sufletului, când te deșerți de sine, de toată această încărcătură emoțională, pe care o târâm cu noi, zi de zi.
Ne apropiem de Mănăstirea Govora, despre care ni se spune că păstrează cea mai veche carte din Țara Românească, o pravilă.
Pravila de la Govora sau Pravila bisericească este cea mai veche culegere de legi atât bisericești, cât și laice din Țara Românească. Este tipărită în cea de-a doua tipografie cunoscută în Țara Românească, înființată de domnitorul Matei Basarab cu ocazia unor ample lucrări de reconstrucție, reconsolidare și extindere a mănăstirii Govora în 1637.
Pravila de la Govora, este o traducere a călugărului erudit de la mănăstirea Bistrița, Mihail Moxa (sau Moxalie), a unui text slav, care redă un nomocanon bizantin (culegere de norme juridice) și este prima lucrare tipărită în limba română. Pravila are un caracter preponderent bisericesc, deși cuprinde și elemente de drept laic.
Pravila de la Govora, cu 164 file, a fost tipărită în anul 1640, în șapte săptămâni, de tipografii Meletie Macedoneanul și Ștefan de Ohida.[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Pravila_de_la_Govora
Mănăstirea Govora este o mănăstire de maici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Țara Românească, precum și un monument arhitectonic medieval de o rară frumusețe. Numele „Govora“ provine, probabil, din derivarea slavului găvariti, a vorbi, a spune și prin extensie izvor, murmur de izvor, sau din dialectul traco-dac care înseamnă „adâncitură“, vale cu multe izvoare.
https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Govora
O măicuță ne povestește fără trac și fără timp despre mănăstirea în care viețuiește de mult timp. Ne descrie pictura și arhitectura clădirii, ne vorbește despre istorie, despre prima pravilă și dragostea de Dumnezeu.
O lecție vie despre asumarea crucii, a bolii care o încearcă de peste douăzeci de ani, dar pe care o duce senină. Inima sus! Despre aceasta este vorba.
Imediat după Mănăstirea Govora, urmează Mănăstirea Bistrița, unde a fost tipărită prima carte în limba română: ”Liturghierul”, în anul 1508. Mănăstirea adăpostește moaștele Sf. Grigore Decapolitul, aduse de la Constantinopol de Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei.
Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Legenda spune că moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un turc cu aur. Turcul bănuia că va lua o sumă importantă echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea banului față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler, într-adevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu pune galbenii talerul se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame: „Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage”. Se mai spune că la 1763 când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureștiul, este adusă racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ținute ciuma a început să dea înapoi dispărând definitiv.
Încă din secolul XVII aici (la Mănăstirea Bistrița) funcționează o școală, atestată documentar pe un manuscris a lui Constantin grămatic din satul Corbeasa-Vâlcea: "să se știe că am șezut la mănăstirea Bistrița ca să învățăm carte". Aici de-a lungul timpului s-au transcris numeroase cărți și hrisoave, iar unul din cele mai vechi acte românești datând din 1573, de fapt al doilea după scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, a fost redactat tot la acest lăcaș.
Mai târziu, în 1620 Mihail Moxa scrie aici „prima istorie universală” de pe meleagurile noastre intitulată Cronograful Țării Românești. Manuscrisul este descoperit la această mănăstire în 1845 de un filolog rus, V Grigorovici, care-l publică la Cazan în anul 1859. În prezent manuscrisul se află Moscova. Importanța lui constă în aceea că după ce autorul tratează la început probleme generale ale istoriei „universale", ajunge ca la final să vorbească despre „când s-a început a se descăleca Țara Moldovei”. Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa folosește importante documente ale epocii: Cronica lui Manasses, Cronografia pe scurt bizantino-slavă, Letopisețul sârbesc, Cronica anonimă bulgară. https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Bistri%C8%9Ba_(jude%C8%9Bul_V%C3%A2lcea)
Ziua se încheie cu vizita la Mănăstirea Polovragi, o mănăstire de maici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, monument arhitectonic din Țara Românească de secol al XVII-lea.
Complexul mănăstiresc Polovragi este amplasat la poalele muntelui Piatra Polovragilor în apropierea Cheilor Oltețului, la marginea localității Polovragi din județul Gorj. Este aproape de Peștera Polovragi, pe care a și administrat-o timp de 300 de ani. https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Polovragi
În prima zi de pelerinaj înnoptăm în Târgu Jiu, aproape de Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ansamblul_sculptural_Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i_de_la_T%C3%A2rgu-Jiu
A doua zi de pelerinaj ne găsește la Mănăstirea Lainici, aflată între munți, un loc în care nu știi unde se termină pământul și unde începe cerul. O vreme de toamnă, cu stropi de ploaie, mirosind a foc și lemn, îmi intră în fiecare por al pielii.
Norii densi se adună deasupra Mănăstirii. Ne închinăm la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, unde fiecare își poartă în rugăciune numele celor dragi.
În spatele mănăstirii, râul își poartă cursul neîntrerupt. Răgaz de poezie, de meditație, la adăpostul muntelui.
Îi împărtășeam colegei mele de cameră, Alina, cum mi-a rămas sufletul aici. Și ea îmi spunea că e straniu faptul că din toate locurile pe care le vizitezi și din tot ceea ce vezi, sufletul își alege ”casa” unde să rămână.
Aici este casa sufletului meu.
Și deși pașii mei au pornit spre alte locuri binecuvântate, sunt încă aici.
Ploaia s-a revărsat, ca o binecuvântare, la Mănăstirea din Prislop. Ne-am rugat la mormântul părintelui Arsenie Boca, am depus crini și rugăciuni.
Am parcurs apoi drumul spre chilia Cuviosului Ioan, săpată în munte de mâna Sfântului. Locul unde s-a nevoit și rugat neîntrerupt, până când Dumnezeu l-a chemat la El, mă smerește.
De această zi mă leagă și cele patru curcubeie, de care ne-am mirat, rând pe rând. Semn că în cer, legământul între om și Dumnezeu, rămâne neschimbat.
În drum spre Hunedoara, unde vom înnopta, poposim la Restaurantul ”La Pavel”. Cel mai bun păstrăv la proțap, numit cu subînțeles Păstrăvul ”Vlad Țepeș”. De ”neiertat”, dacă poposiți în zonă.
Seara ne găsește în Hunedoara, unde străbatem la pas drumul până la Castelul Corvinilor. Îl găsim cu porțile încuiate, dar ne bucurăm de compania celorlalți și de gustoșii langoși cu afine, banane și ciocolată din apropierea Castelului.
Ne aflăm în a treia zi de pelerinaj către Cazanele Dunării. Am poposit la Vila HD din Hunedoara, o unitate de cazare pe care o recomand pentru bunul gust al dotărilor și pentru confortul asigurat.
Pornim la drum odihniți și dornici de a descoperi Țara Hațegului. Biserica din Densuș, despre care părintele ne povestește pe drum, se întrezărește.
”Biserica „Sfântul Nicolae” este un lăcaș de cult ortodox din localitatea Densuș, județul Hunedoara, una dintre cele mai vechi biserici din România, datând se pare din secolele XII-XIII, a fost ridicată pe ruinele unei construcții din secolul IV d.Hr.; are plan pătrat, cu naosul străpuns de un turn, sprijinit pe o boltă și este dotată cu o adâncă absidă semicirculară; întreaga construcție este acoperită cu plăci de piatră, iar majoritatea materialului său provine de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane (situată în apropiere); pictura murală a monumentului datează din secolul XV. Din 1991 este pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO.
Nicolae Iorga a numit biserica "fără pereche în toată românimea".
https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf%C3%A2ntul_Nicolae_din_Densu%C8%99
George Călinescu o descria ca "o biserică bizară, făcută din marmuri și coloane, culese de la Sarmisegetusa".
Construită integral din blocuri masive de piatră, lăcaşul este deschis enoriașilor de mai bine de şapte secole. Dacă unii istorici spun că lăcașul de cult a fost inițial un templu roman dedicat zeului Marte, alții susțin că biserica a fost ridicată în secolul al VII-lea și îmbunătățită șase secole mai târziu.
Pietrele vorbesc. Cu această impresie am părăsit acest locaș.
Vremea este însorită, față de ziua precedentă. Ajungem în jurul orei 14.00 în Orșova și de acolo spre Cazanele Dunării, în patru grupuri împărțiți, ne urcăm în șalupe. Îl avem cu noi pe Căpitanul Cosma de la Danubius Cruises, un însoțitor plin de jovialitate și spirit de aventură. Pornim în viteză și aproape că plutim deasupra apei. O senzație extraordinară, pe care o compar cu excursia din Cappadocia cu balonul cu aer cald. Deși mai zbuciumată, de această dată, manevrele căpitanului, punându-ne adrenalina în mișcare.
Închei relatarea acestui pelerinaj cu un zâmbet larg. Este starea cu care m-am întors din aceste zile. Starea pe care vreau să o transmit mai departe. Viața este așa cum o construim. Așa cum alegem să o trăim. Cum alegem să reacționăm.
Ultimele ore ale zilei de duminică ne-au găsit în drumul dinspre Craiova, unde am înnoptat sâmbătă seara, la Hotel Green House, participând a doua zi cu toții la slujba Sf. Liturghii în Catedrala ”Madona Dudu”, spre Buzău și trecând prin Curtea de Argeș, unde moaștele Sf. Filofteia, așezate la loc de mare cinste, în Mănăstire, parcă ne chemau spre rugăciune și puritate.
Tot în această Mănăstire, mormintele Casei Regale, al cărei respect îl port de când eram copilă, îmi aduc aminte de lucrurile în care cred. Sunt cu adevărat fericită că mă aflu aici, în casa lui Dumnezeu, printre ai mei.
