liturghii de rouă

într-o lume a bărbaților
femeile brodează batiste din suferință
șterg cu ele ochii pruncilor
mizeria zilei
și nimicurile pe care nu și le spun
lasă
mai e un mâine care atârnă de limba cuvântului
oftatul iese independent de mărimea batistei
femeia urmează traseul de la inimă la minte
conștiincioasă șterge pantofii durerii
oferă zâmbete
iluzii 
vinde tot ce i-a rămas copilului
care așteaptă o oră doar pentru el
seara o găsește tăcută
în brațele muzei
unde visul se plimbă dintr-un poem într-altul
și mângâiată pe creștet
copilăria adoarme la sân.

Într-o lume a bărbaților 
copleșitor de monocromă
femeia își aplică fardul peste neputință
scoate din geantă rujul
și pictează vitralii în mijlocul pieței
mirată lumea mai scoate din piept o fereastră
ea-și aruncă gândurile
peste bord
deși nimeni nu sare să-i salveze anotimpul
în fond viața e spectacolul la care nu plătești bilet
un voluntar între pasențele vidrei
respiră întâia oară fără mască.

într-o lume a bărbaților 
femeile îngroapă pe morții lor
în zori aprind liturghii de rouă
cuvântul se rostogolește pe obrajii pământului
din care am fost luați
iar ele, femeile aceluiași anotimp
tămâiază regrete
adună bănuți de afecțiune și împodobesc cu ei Crăciunul copilăriei
când mama era o punte între cer și țărână
și nimeni nu se întreba de ce
din părticele de memorie
femeia mea devine liturghie.

* 

totul curge firesc 
bărbații neamului meu plâng pe ascuns
își cară în spate copiii 
până când tălpile lor ajung pe aceeași linie cu viața
bărbații mei își cară fricile cu gurile legate
mărșăluiesc apoi prin lume
și grijile lor se strâng în baticul femeii
care împletește nod pentru fiecare mort din sufletul ei
îi recunoști în zâmbetul evei
pentru care mărul e sărutul la limita imaginației
femea își recunoaște bărbatul
în dimineața flămândă
când el taie o pâine aburindă
 și presară sare din rănile nevindecate.

arunci cuvintele în cer

Punctul care doare

se desface în atâtea silabe până strigi poezie

deja ți-a furat emoțiile vers cu vers

devin altă femeie

nici mai bună nici mai calmă

doar altfel

aștept nopțile să pot scrie despre tine

cel care citești printre rânduri 

crezând că mă cunoști 

mi-ar plăcea să ne privim în ochi să vezi o față pe care n-o vei găsi în poem

aici vocea sună cu ecou același care prelungește vocalele unui te iubesc anacron

e timpul să plec dintre cuvinte spre alte semne că Dumnezeu vorbește din văduvia cerului

oamenii se cunosc din reacțiile lor la frică

când pleci din mijlocul lor și iei cuvintele pe umeri

muțenia lor se preface în stâncă și rămân așa holbându-se unii la alții

literele se risipesc în pământul din care am fost luați

te-am citit mult până să-ți scriu cum

arunci cuvintele în cer și praștia are efect de bumerang

poetul fuge de lume dar lumea intră în el ca-ntr-un culoar 

unde-ți lași câteva minute haina

te încălzește la pieptul plin de emoții

din care pleci nelăsând nimic

ale tale sunt nopțile când privești luna din ochean 

copilul îți zâmbește știrb și te iartă

pentru orele când ai lipsit crezând că viața se ridică din altceva 

păpădii albe plutesc între tine și el

vei sufla cerului diminețile și ce rămâne aduc în poemul dintre noi

e cineva aici

zăpada se așterne peste bezna zilelor și nu mă tem.

Poeme nerostite - Ziua din colivie

Motto: am o mie de motive să te scriu în miile de spaime care se transformă în
femeia cu o mie de motive să trăiască

e în mine ceva ce nu e al tău nici al meu
e al femeii din șoaptele nopții
eu modelez lutul pe care ea îl frământă cu tălpile pline de poezie
vor crește flori de colț acolo unde n-am îndrăznit să urc
aștept să-mi recunoști
mâinile care îți dezleagă furnicăturile din palme
sau poate paginile captive în ceasul care se destramă
odată cu femeia și anotimpul sărat

Dumnezeu pășește pe suflet și spune zilei din colivie să iasă în mulțime
ziua ascultă și rupe tăcută hainele indiferenței
picioarele mulțimii ating cerul și pământul bea din luna prinsă în poem
pâlcuri vineții trăiesc încă din umbra poveștilor
se hrănesc amorf și brațele lor ceartă cuvintele
pentru că dor și nimeni nu are nevoie de suferință
copilul iese din mijlocul lor
privește tălpile și umerii dansând ca o nălucă
unde mergem, tată?
nicăieri, răspunde vocea vineție
și noaptea împinge umerii copilului înapoi în beznă.

femeia poemelor mele nerostite ține copilul strâns în brațe
îngână un cântec de leagăn și vocea i se pierde într-un hohot crud
pesemne a uitat să coboare visele din nuc
mâinile tale o cuprind la mijlocul întrebărilor
rămase orfane.

Orfan nu e cel fără mamă sau tată
e cel fără de țară când dumnezeul dinăuntru tace
se aud susurând demonii apelor se aud lacrimile aceluia căzând în râu
ca bănuții văduvei în paginile unei biblii
așa te-am cunoscut când pe fundul sufletului mai era doar o monedă 
și aceea nu era aur sau argint
era poem și poemul creștea din nimic
până nu s-au mai auzit izvoare sau văi curgând prin mine
ai pus luna înapoi în pahar și cerul se vedea curbat de acea înțelegere 
când doi prieteni își dau mâna înaintea morții și ochii lor îmbrățișează stânjenit
anotimpul pierdut în silabe atât de mici 

copilul femeii mele le știe
copilul poemelor mele nerostite întinde cerul aidoma unui curcubeu
zăpezile curg din pleoape 
și nu mă tem.

spovedania oaselor

Dumnezeu face ce face
și dezgroapă oasele morților mei
șapte ani de durere
alții șapte care încotro
pe strada aceasta numită ironic
viitorului
o românie absurdă alege parlamente înrobite
sfinții merg pe asfaltul peticit
în Buzăul martir
spovedania oaselor scoate lacrimile de sub pământ
chiar și acum
în ceasul morții țara mea
cu limba scoasă
își strigă copiii
pumnale înfipte în umerii credinței mele
doamne
am făcut cale întoarsă
din umbra suferinței am croit poeme fără mâneci
să zboare liber printre cruci
Ana n-are mere
are vise frânte în diminețile bolnave
când merge în cimitir ca-ntr-o poveste numai de ea știută
și te iubește pe tine
cel care scoți lumina din întuneric fără să te arzi
altfel țara mea e o păpușă kinetică
se zbate pe mare cu mâinile legate
din piept ies șerpi sticloși
și moise a încremenit între degetele lui michelangelo

înainte să te cunosc credeam că pot ascunde timpul
acum cuvintele fac implozie
din ele va ieși o madonă mistuită
și rugul se va stinge încet
la a treia strajă a dimineții

Dumnezeu face mir
din spovedania oaselor
oamenii se întorc la casele lor
aprind lumânări pentru sufletul morților
țara mea leagănă viitorul
cu mâinile legate
mă leagănă
tu.

Scrisoare deschisă către buzoieni

Buzău, eu am învățat să strig dragostea în versuri și nu ura, dar acum cuvintele se apără de noi înșine și ne cer socoteală. 

Buzău, eu m-am născut și am crescut aici și am ales să mă întorc la tine pentru că am vrut să fac diferența. 

Orașul meu, te-am apărat de ura celor care nu mai încap în tine, în străzile și trotuarele tale găurite, în canalizările urât mirositoare, în sictirul aleșilor sa te reprezinte, în ineficiența sistemului, în sărăcia fiecărei zile.

Buzău, eu am crezut în tine și am scris despre oamenii tăi frumoși și onești, dar acum te trimit în stradă să îți aperi numele de oraș martir.

Buzău, tu ai un cimitir al eroilor despre care nu vrei să mai știi nimic, ai oameni care s-au sacrificat ca tu să exiști și să ne reprezinți cu onoare și cu cinste în fața României. 

Despre tine se scrie ca ești un oraș amorțit, înroșit în propria obediența față de un sistem care nu te mai reprezintă. Și taci!

Buzău, tu ești plămădit din tinerii aceștia frumoși, pe care ți-e frică să-i vezi crescând și purtând cu demnitate apartenența la acest neam.

Buzău, eu te-am văzut cum crești și nu te-am lăsat să dai înapoi. Sutele vor deveni mii și miile vor aduce demnitatea înapoi pe stema țării, alături de sutele de mii de oameni din străzile țării. 

Buzău, tu ai văzut toate cele întâmplate și ai ales să dai din umeri, spunând că ai lucruri mai importante de făcut și că acesta nu este războiul tău. 

Dar este! În fiecare zi când mergi la școală, la serviciu, sau oriunde la ai tăi, mergi pe drumul spre o Românie a valorilor inversate. Unde hoția este la rang de cinste și invers!

În câteva zile nu va mai fi o Românie. Va fi o caricatură ieftină a unui partid care a supt de la sânul tău valoarea, inteligența, puterea, bunul simț, credința și te-a lăsat flămând și gol în fața tuturor. 

Tu, cel care spui că nu este lupta ta, că până la urmă tot ei decid cu sau fără tine, află că tu faci diferența! 

E orașul tău, e țara ta, e realitatea în care trăiești. Tu ești Buzău și Buzăul ești tu! Cel care te zbați în propriile gânduri și probleme și porți oboseala zilelor permanent pe față. Tu, care ai încetat să crezi, ai obosit să speri și trăiești de pe azi pe mâine. 

Adu viața cu tine în stradă și ține capul sus! Strigă, plângi, huiduie, fluieră, fă orice te ține demn, dar nu rămâne indiferent!