Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

luni, 26 decembrie 2016

am văzut cerul strâns în pumn


toate gândurile acestea se vor strânge în mine
și voi ieși din ele cu poezia plimbându-mi-se pe coapse
copilul mă strânge de deget
furtuna e în altarul meu dincolo e o liniște grăitoare
citești despre oamenii din sticlă și imaginar ești acolo
în miile de cioburi din care vei face un munte
îl port în spate spre Golgota copilăriei mele
mama mă plânge și aburii ies din gura ei ca dintr-un cuptor
e dimineață spui
hai să culegem ghebe să ne prefacem că moartea e o liană
de care se agață sufletul
și tata cere o pâine rumenă
îi rup cuvinte i le duc la gură
și copilul deschide fereastra din spatele cerului
Dumnezeu îi mângâie obrajii încet
cu genunchii la piept mă transform în virgula
care încape în pântecele mamei
să mă naști în ziua când toamna e un respiro
înainte de primul țipăt
am văzut cerul strâns în pumn
și am plâns.


Premiul III la Concursul de poezie, noiembrie-decembrie 2016: “literaturitate.ro 2016” cu poezia ”Am văzut cerul strâns în pumn”.
Poezia a primit și Premiul Revistei Cafeneaua Politică și Literară.


sâmbătă, 3 decembrie 2016

Cronică semnată de criticul literar Ionel Necula la cartea ”Șevalet cu epilog” - Mihaela Roxana Boboc, ed. Rafet, 2016

Lirism cu miroznă de boboc

Deși am întâlnit-o deseori pe la întâlnirile scriitoricești, poeta Mihaela Roxana Boboc mi-a rămas în mare parte necunoscută. S-a întâmplat să privesc indignat cum își distribuie volumele unor confrați și n-am înțeles de ce mă ocolește cu ostentație, deși dintre cei cadorisiți de autoare cu cărțile sale eram singurul care puteam să dau seama despre ele. Bănuiesc că la mijloc trebuie să fi fost și o mare neîncredere în abilitățile mele critice, ceea ce admit fără nici o rezervă pentru că știu sigur că nu sunt nici eu criticul ideal. Bineînțeles că i-am respectat suspiciunea cu atât mai mult cu cât nu sunt nici eu prea interesat în lecturarea lucrărilor altora. Deja s-au adunat pe masa mea de lectură atâtea lucrări cât nu pot lectura într-un an de zile.

De ceva vreme însă am pe masa mea de lectură volumul Șevalet cu epilog (Editura Rafet, Rm. Sărat, 20126), o carte mai puțin obișnuită, în care poezia co-există cu pictura, de parcă autoarea ar dori să confirme ideea lui Lessing că poezia este o pictură vorbitoare iar pictura un poem mut. Oricum, Mihaela Roxana Boboc încearcă mai multe genuri de creație, ba chiar, aflu din succintul său c.v. că are în palmares și un roman, Tătărușca, scris în colaborare cu scriitorul Tudor Cicu. Este, așadar, o scriitoare împlinită, cu destule recunoașteri în breasla scriitorilor și n-am deloc pretenția c-am descoperit eu rotunjimea pământului.

Șevalet cu epilog este o carte de poeme pictate, cum mă avertizează în succinta sa dedicație, o carte în care poezia și pictura se conjugă și se complinesc reciproc, iar cititorul este pus în situația de a sublinia, deopotrivă, versurile, dar și pandantul lor pictural. Grupate în trei grupaje tematice distincte, (Dragoste, Culoare și Puls) versurile acestei alcătuiri livrești indică deja subiectele din care autoarea își extrage grăuntele liric, temele pe care le supune unei procesări coloristice, sau le ia pulsul și le rezonează zbaterile înfiorate.

Preponderent în fiecare din cele trei cicluri este sentimentul iubirii, optimizat copios, dar cu accente și nuanțe diferite, în toate cele trei diviziuni lirice. E un semn că autoarea conferă iubirii o funcție dispecerală, și-l așează la fundamentul tuturor trăirilor și actelor umane. …gândul că te iubesc/ m-a pălmuit fără vină/ nu poți iubi cu jumătate de pahar/ așteptând primăvara să-ți încolțească/ între buze/ sunt o păpușă cu ochii sticloși/ urlu către lună după dragoste (A fost o dimineață târzie). Întrezăresc în infrastructura lirismului autoarei ecouri din Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni (13,13) în care dragostea căpăta un rol tutelar în comparație cu speranța și credința. Același simțământ tainic îl întâlnim și în ciclul Culorilor, unde lirismul se scaldă în degradeuri vii, fierbinți și ademenitoare, ca-n pânzele expuse în galeriile de la Toulouse-Lautrec. Dacă aș putea să surprind într-o pictură/ cum trezești nuferii/ din pieptul meu/ când mi-ascunzi contrastele/ într-un sărut/ mai singur decât un pustnic/ depănându-și mătăniile;/ ce-aș putea să scriu/ încât să încapă în tăcerile mele… (Într-un sărut).

Florilegiul Puls regrupează poeziile care nu-și mai extrag substanța din real, din truismele existării, ci se resorb din frământările Sinelui, din neodihnele simțirii față de cei dragi și din frăgezimile celui mai adânc dintre simțămintele ce definește omul și umanitatea în general. Mai cu seamă imaginea mamei este invocată în tonuri calde și pline de recunoștință, cum numai în marile poezii se mai pot întâlni. Ia-mă în brațe,/ să rămână toți melcii/ în casele lor/ și frunzele să se întoarcă pe crengi/ să se prefacă în verde/ valea aceasta arămie;/ nu spune nimănui că mama/ merge pe un drum fără umbră (Mama e un fluture colorat) Nu mai insist.

Mihaela Roxana Boboc este o poetă adevărată. Metaforele sale, chiar lipsite de adâncime metafizică, irizează abilități lirice neîndoielnice și-mi face plăcere să cred că arderea nu este vremelnică și nu se consumă înainte de a se rostui într-o operă stenică, ductilă și laborioasă. O felicităm pe autoare pentru această minunată ispravă lirică și-i aștept cu încredere viitoarele izvodiri.

semnează criticul literar Ionel Necula, cronică apărută în revista Urmuz, nr. 11-12 / 2016


joi, 1 decembrie 2016

Premiul I - Concursul Internațional de creație literară ”Vis de toamnă”, ed. a IV-a, 2016

O bucurie venită într-o zi importantă, 01 decembrie 2016. La mulți ani, România!
Am ales 4 poeme din grupajul trimis pentru concurs:

Empatie

ai putea fi oricine
iar eu o evă
empatică
mă lipesc de tine
de adevărurile ținute în cutiuțe mici precum o viperă cu colț
strecor încet înăuntru degetul arătător
otrava mă inundă
o inimă mai mare decât soarele din palma ta bubuie în piept
și adrenalina paradoxal mă întoarce în pântecele mamei
din care nu trebuia să ies
și totuși

e vară
o căldură lipicioasă se târâie pe asfalt
blocul meu înalt doarme
salcâmul nostru și-a mutat rădăcinile odată cu parcarea nouă
au pus tufișuri aliniate sistematic
au chiuretat tot
copilăria mea și plânsul mamei și băutura tatei au aruncat-o la canal
panseluțe roșii peste pașii copilului din grădină
doar bara de covoare spânzurată precum crucea părăsită
a bunicii
pe care au luat-o cu totul să nu mai amintească de elena lui gheorghe
care într-o zi n-a mai fost a nimănui
doar a tatei
și tata avea la căpătâi flori de stâncă
în rest nimic

e multă mizerie
zic
multă derută
și liniile astea imaginare pe care le refac
să nu uit
să mă doară în tâmple
altfel
la ce bun
să te dezgrop mereu

ai putea fi oricine
te-aș putea iubi fără să fac din asta un munte de sare
din care să scot pe femeia lui Lot
nu privesc în urmă
adevărul atârnă de luntrea din care scot poeme mici
despre oameni și mai mici decât gămălia unui ac
dar îmbrăcați
în memoriile mele crude
pe sub nucul abandonat mai trece o caravană.

Un punct

cum e dincolo
nu știu
nici să-ți explic teoria bing-bang-ului ori a evoluției
momentul în care omul devine Dumnezeu și dumnezeul din om se preface în alt om
așadar privesc un punct din care poți plânge într-o virgulă
poți privi alături de un punct paralel
sau poți aștepta alte două semne identice
dacă totuși alegi să închizi ocheanul copilăriei
vei lăsa punctul să tremure în bătaia puștii
gol de orice gând
el își va ridica în sus brațele
până când do-ul din buzunar va începe să cânte
întâi abia șoptit
apoi te va chema pe nume
cu silabele apăsate ale mamei
mama mea nu mai e mama
mama e mama copiilor mei e mama mamei mele
pe care nu mi-o amintesc pentru că a plecat în anul
când mă întorceam făt în pântecele tău
mamă
punctul e mort doar dacă nu te mai doare
dar când te doare totul
punctele devin semne de întrebare
și întrebările se chircesc în mine
ca o cruce fără un braț
aceeași linie confundabilă cu viața.


Fără anestezie

cărți bune cărți lungi ca o noapte de vară
mâini lacome mâinile tale
poeme dor
poemele mele pe care le smulgi din sân fără să pui nimic în loc
am ajuns la capătul cuvintelor de aici înainte ne înghite un septembrie mut
brațele tale anti-traumă copilăria mea oarbă
și resturile pe care le arunci
la capătul zilei
când iau cuvintele și le arunc cu furie în cer
să urle furtuna din măduva bolnavă
cum te rup din versuri te scot din tablouri
ah și te iubesc cu degetul pe buze
când sângele se transformă în vin

o lume cu genunchii juliți ne devine casă
mi-e dor de timpul de la picioarele evei
înainte să mă nasc mamă
și copiii să-mi plângă în colțul inimii
fără anestezie
viața asta atârnă de ceea ce nu spunem
când suntem ceea ce nu suntem
și joaca de-a baba oarba duce uneori la halucinații pentru care nu există pastile
se va vorbi despre noi
cum ne iubeam când ne furam fiecare spațiu lipsă dintre vertebre
și tot ce construiam se ducea naibii a doua zi.


Orașul doarme sub noi

m-am obișnuit să te încui / descui
când fiecare zi e o ușă indescifrabilă
dă-i omului mai mult decât poate duce
și corpul se apleacă ca o lumânare topită în mâinile rugăciunii
mi-e dor să-mi fie dor
să-mi tremure genunchii de emoția care dezvelește ruine
orașul doarme sub noi, dragul meu
și somnul devine o fâșie de anotimp
ce-i șoptești copilului de-și prinde genunchii la piept
și stă în piața cuvintelor ne-precupețind nimic
femeile oferă mărunțișuri zilei
să se scalde în praful din care am fost luați
noaptea ni se strecoară printre degete
luna și-a luat lumina în brațe și îi vorbește despre moarte
ca despre un poem aprins de tăciunii furiei
în curând recviemul ne va prinde abandonați
pe piatra aceasta rece și flămândă va dospi sub noi
o pâine rumenă rostogolită ca un bulgăre de dragoste
în ochii de sare ai poeziei.


Mulțumesc organizatorilor - Societatea Apollon și juriului: Președinte: Emil Lungeanu, vicepreședinte: acad. Nicolae Dabija și Ioan Barbu, membrilor juriului: Vasile Tărâțeanu, George Călin, Vasile Căpățână, Cătălina Stroe, Vasile Groza, Victor Voinicescu Sostki!
Felicitărilor premianților!


miercuri, 16 noiembrie 2016

Mama atinge bulgărele rostogolit din lună

mama scoate timpul din mânecă
îmi șterge lacrimile 
apoi ține soarele sub genunchi
candela din suflet întinde brațele  
spre copilul din mine
hai să vedem zăpada cum se așterne domol
peste creștetul poeziei
drumul mi se încurcă în snopii de ceară
mama atinge bulgărele
rostogolit din lună
să înghită nopțile 
când sfinții coboară din icoane
și mâinile ei
dezleagă șireturile copilăriei 

să mă ierți, mamă
scriu rar deși
poeții spun adesea 
te iubesc
pânza se țese singură
copilul întinde pasul dincolo
doar ochii țin dimineața flămândă
adulmec orele duminica
când timpul e o anafură în potirul cu vin
și tu stai înăuntrul lui
cu soarele sub genunchi

să mă ierți, mamă
poezia seamănă cu tine
are trupul iernii și prea mult dor în raniță
aleargă sălbatic prin lume
și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie
pe care ai așezat copilăria
prefăcută în chihlimbare.


 
La mulți ani, mamă!
16 noiembrie 2016













duminică, 13 noiembrie 2016

Printre rânduri, Dumnezeu...

azi poezia mea lăcrimează
vina e a celui care lovește piatra cu ecou
până iese din ea sânge și apă
a ta că umpli vasul cu speranțe și-l golești la asfințit
când lumea e doar o cârpă îmbibată de emoții
croiesc vise fără mărime
ora 25 mă prinde cu un pas în afara timpului
printre rânduri, Dumnezeu
scoate visele din joben
și le așază pe frânghia cu poeme
din care scot rând pe rând matrioșce
niciuna nu poartă chipul tău când plouă
nu-și reazemă gândurile toamna
când aleargă desculț prin mine clopotul din turn
ce mici și singuri ne naștem
și cât dor încape în fiecare vers răstignit pe durere
printre rânduri, Dumnezeu
pune la uscat poeme
apoi îmi șterge obrazul de-mi vine s-o strig pe mama
să-mi aducă coltucul de pâine
dinspre altarul copilăriei
tata pocnește scurt din degete
chemând norii și eu întineresc în paginile întoarse
până la oase scriu ceva ce știu
că moare în tine și mă naște plăpând
în firul ierbii am ascuns cuvinte
te-am ascuns când nu știam să-ți strecor poeme în buzunar
privește orașul acesta cum a mai tăiat o felie colorată
și soarele se lipește precum o vată de zahăr de buzele copilei
ziua se desenează blând din mâinile mamei
mirosind a pătrunjel proaspăt și viața se ridică

printre rânduri...






marți, 25 octombrie 2016

Impresii din ziua lansării ”Silabelor orfane” - 22 oct 2016

Cei mai mulți dintre cei care-mi citiți blogul, v-ați obișnuit să mă exprim în vers sau culoare. 
Rareori am ales o altă formă de comunicare.
Totuși, ziua lansării cărții ”Silabe orfane”, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, a fost atât de specială, încât vă las aici impresiile împărtășite celor care mi-au fost alături la eveniment.

Au vorbit despre carte: Laurențiu Belizan, Nicolae Pogonaru, Lucian Mănăilescu, Laura Cozma, Gina Zaharia, Petruț Dinu, Alexandru Bolache, Simina Maria Sima, Ștefan Dima, Constantin Bucur, Cornel Diaconu, Dan Camer, Roxana Elena Iancu.

Mulțumesc!



”silabe orfane se desprind de mine
și mama e frumoasă așa cum ai lăsat-o
cu buzele pline de p
ământ
doar eu m
ă îndoiesc de cer, iubire și de suburbii
cândva o s
ă revin, copilă, într-un anotimp
purtând în bra
țe snopi de zăpadă.”
 



sâmbătă, 22 octombrie 2016

sâmbăta

sâmbăta bat cuie în indiferență
pironesc pe cel care nu poate fi răstignit
păgânul din mine
ascuns de orice formă de empatie
acela care mă arată cu degetul râzând de iubire
când mă cuibăresc ca un prunc în brațele deznădejdii
și îmi legăn orele în poeme -  chibrit
o singură scânteie și pământul se răstoarnă pe muchiile durerii
insomnia își târâie pașii abandonându-mă cuielor
care se răsucesc înăuntru ca o păpușă vorbitoare
ea nu cere nimic
spune atât
în lumea în care m-am născut
cresc sfinți cu spini înfipți adânc în carne
copiii lor cresc bătrânii timpului nostru ca pe niște jertfe fără altar
și dincolo e pragul subțire
unde Dumnezeu așteaptă o oră tăiată din calendar
ca omul să-și recunoască
memoria și să tacă brusc.

din ”Silabe orfane”, Ed. Rafet, 2016