eliberează-mă de mine, dragoste,
cu poemele neîmblânzite în sân
copilăria să-mi salte sub păpădiile galbene
și mâinile să-mi cuprindă tâmplele arzând
coloane de vrăbii mușcă din pământul poeților
îmi văd fiul verii întrupat în cuvânt
fiul tău dezlegându-și bucuria la moara cerului unde-am plâns
cu norii întorși în brațele părintești
frunzele se pitesc după amintirile copilei
obrajii roșii ciupesc zorile, e încă toamnă și doare
oamenii șoptesc păsărilor albe
frânturi de vise din cochilia lor ascultă ecoul,
Doamne, ochii lor de jad și iad răsturnat
cu spițe de os fluierând în coasta anotimpului
cine spune luminii să coasă în urmă
dorul se așterne în chiciura vremii
și părul copilei stă despletit pe pernă.
DA!: „...îmi văd fiul verii întrupat în cuvânt
RăspundețiȘtergerefiul tău dezlegându-și bucuria la moara cerului unde-am plâns
cu norii întorși în brațele părintești
frunzele se pitesc după amintirile copilei
obrajii roșii ciupesc zorile, e încă toamnă și doare...”
Cineva spunea că picătura străpunge piatra nu prin puterea ei ci prin cădere repetată... așa și cu poezia ta, care de o vreme, face galerii și prin munte.
Să facă! E ceea ce mă ține în viață și nu e puțin!
Ștergere