Nudul dimineților

Să ai de ales
să scrii ceva ce moare oricum și totuși să te încăpățânezi să-i dai contur
să-l scoți din tine, din durerea și nebunia unei monocromii
și îmbrăcat în tonuri blânde, tot mai blânde
aproape de spaima albă a dimineților
de profilul tău ascuns în mareea de nisip
lovești pământul și revine glob în ochii mei
te pierd și orice ai spune încape într-o virgulă din caligrafia cerului
o smulg și nu rămâne nimic, aerul se rarefiază în jur
poate nici n-ai existat, iluziile sunt oaze de umanitate uneori
nici tabloul de seară, o mamă și pruncul ei într-un ochi de timp
sau mâna pictorului strângând în pumn dorul ca pe-o nălucă -
spune-i să se oprească, să nu mai picteze respirații
arată-i virgula din palmă și roagă-te să uite
cum lumea se așază în genunchi și fruntea e o semilună furată de gânduri
cum așteptarea doare până la os dar lipsa ei e doar începutul uitării
să ai de ales
și să mergi înapoia ta
culegându-ți pașii în brațele întinse, risipind tot dar nepierzând nimic
memoria culorilor în tentaculele sepiei și peste noi, noaptea ca o îmbrățișare orfană,
scoasă din icoană, mama mă plânge încet
am uitat numele tău, doar coapsa dreaptă mă frige de parcă mâna ta a lăsat un fier încins
departe, cuvintele se răsucesc în cheie și un gust de metal
viața, un lemn unde înfig cuie, să plutească pe spaimele albe
pe nudul dimineților mele
cenușa ta.