Trei zile ne despart,
larisă de octombrie,
nu știu să opresc timpul
hrănesc porumbei care ciupesc zorile
sora ta numără orele
îi privesc ochii negri
știind că o iubesc de parcă țin în buzunarul inimii o altă față a mea
și totuși mi-a rămas atâta poezie de alinat
în coșul pieptului simt iubirea
rostogolindu-se în frunze
și cuvintele care nu se spun
dospesc o pâine
din care rând pe rând,
tu și eu
rupem și plângem
până nu va rămâne nimic de scris,
atunci vom râde privindu-ne în ochi
copilăria,
o mamă la sânul căreia ceasul a încetat să bată.
