octombrie a pășit pe vârfuri și l-am primit neștiind că la picioarele lui am așezat oameni, odată cu poezia mereu flămândă.
ca și cum trupurile cuvintelor ar fi secerate de întunericul care nu ascunde nimic, iar lumina plânge în șaua muntelui abandonată
am iubit legănatul trenurilor și gândurile întinzându-se ca o pisică leneșă în paginile cărții
ești capturat în arcul unui anotimp refuzat de Dumnezeu dar și sfinții au dreptul la un blid de mâncare
cu atât mai mult pelegrinii însetați, cu desaga cerului pe umeri
fâșii de culoare, inima poemelor mele bate invers, hai, spune ceva, iubitule,
despre comorile din talpa pădurii de mesteceni, când vântul atinge pomeții frigului și promoroaca îmbracă haine de înger
spune-mi unde se duc diminețile cu aroma cafelei pe buzele Cesariei Evora și cum săruturile înfloresc
în fulgi de vers alb
vorbește-mi ca unui copil din îmbrățișarea cu miros de heruvimi și mâinile alunecând în părul toamnei
printre păpădii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu