joi, 28 martie 2019
miercuri, 20 martie 2019
Cu muză de Irină...In memoriam Marin Ifrim
Cea mai mare greșeală este să aștepți validarea cuiva. Fie el îndreptățit să o facă.
Timpul nu așteaptă pe nimeni. Refuză orice validare, orice compromis. Trece prin tine, niciodată pe lângă. Durerea este liantul perfect între poezie și cel ales. Să scrie cu propriul sânge, să-și fărâme trupul în moara fără noroc a poeziei.
Poetul trăiește cât timp i se citesc versurile. Iubirea, acest vierme care roade neîncetat, acest fluture prins în coconul memoriei, știe. Știe să întoarcă sensurile și gândurile, să răsucească în cheie tot ce nu a fost asimilat și înțeles. Știe să evadeze dincolo de rațiune. Să intre în bârlogul creației și să scoată, cu mâinile goale, seva. Te adapă și se hrănește din tine, din chipul imprimat în paginile cărții, unde ai așternut, în stilul inconfundabil, zbateri.
Pare o inepție gândul că prin poezie vei trăi veșnic. Aveai un sentiment acut al zădărniciei. De aceea te-am înțeles când spuneai ”Eu fug de cuvinte, iar când nu am încotro le ascult, inclusiv cu inima. Îmi pare sincer rău m-am apucat de scris. Puteam să fac lucruri mai bune. Nu știu. Acum, că tot scriu și că tot citesc, sunt un om aproape împlinit.”
În mijlocul lucrurilor tale stând, ți-am privit cuvintele mâzgălite împotriva curentului pe orice carnețel disponibil. Literele jucându-se pe foaie, când strâmte când ieșind din pagină, un jurnal al fericirii cu muză de irină, alt jurnal cotidian al omului marin.
Timpul, acest înger și demon, această femeie cu chip de soldat, mărșăluiește prin viețile poeților, cu arma la umăr. Un singur pas în afara timpului și călăul alb va înfige sulița în coastă.
”Cineva plânge cât ploaia”, scriai, și ți-am răspuns că ”uneori plâng citind poeme pe brațul unei cruci /care nu-mi aparține / nici mie nici altcuiva / stă doar acolo în bătaia ploii și ține pământul cu mâinile întinse / uneori în nopțile fără lună Hristos coboară dinspre cetate / și bate / din mâini îmi curg cuvinte sau poate șoapte abandonate scriu...”
Abandonul cântărește mult, ironic cum lucrurile care nu se văd se simt cel mai mult. Iubirea, Dumnezeu, primăvara. Primăvara în mijlocul unui cimitir, Dumnezeu în chip de primăvară, iubirea în sânul lui Dumnezeu.
Spune-mi, dacă ai putea să îmblânzești timpul, ai înflori în iris de irină? Ai dezmierda pământul cu tălpile goale și ai chema iubirea pe numele ei mic, poezie?
Timpul nu așteaptă pe nimeni. Refuză orice validare, orice compromis. Trece prin tine, niciodată pe lângă. Durerea este liantul perfect între poezie și cel ales. Să scrie cu propriul sânge, să-și fărâme trupul în moara fără noroc a poeziei.
Poetul trăiește cât timp i se citesc versurile. Iubirea, acest vierme care roade neîncetat, acest fluture prins în coconul memoriei, știe. Știe să întoarcă sensurile și gândurile, să răsucească în cheie tot ce nu a fost asimilat și înțeles. Știe să evadeze dincolo de rațiune. Să intre în bârlogul creației și să scoată, cu mâinile goale, seva. Te adapă și se hrănește din tine, din chipul imprimat în paginile cărții, unde ai așternut, în stilul inconfundabil, zbateri.
Pare o inepție gândul că prin poezie vei trăi veșnic. Aveai un sentiment acut al zădărniciei. De aceea te-am înțeles când spuneai ”Eu fug de cuvinte, iar când nu am încotro le ascult, inclusiv cu inima. Îmi pare sincer rău m-am apucat de scris. Puteam să fac lucruri mai bune. Nu știu. Acum, că tot scriu și că tot citesc, sunt un om aproape împlinit.”
În mijlocul lucrurilor tale stând, ți-am privit cuvintele mâzgălite împotriva curentului pe orice carnețel disponibil. Literele jucându-se pe foaie, când strâmte când ieșind din pagină, un jurnal al fericirii cu muză de irină, alt jurnal cotidian al omului marin.
Timpul, acest înger și demon, această femeie cu chip de soldat, mărșăluiește prin viețile poeților, cu arma la umăr. Un singur pas în afara timpului și călăul alb va înfige sulița în coastă.
”Cineva plânge cât ploaia”, scriai, și ți-am răspuns că ”uneori plâng citind poeme pe brațul unei cruci /care nu-mi aparține / nici mie nici altcuiva / stă doar acolo în bătaia ploii și ține pământul cu mâinile întinse / uneori în nopțile fără lună Hristos coboară dinspre cetate / și bate / din mâini îmi curg cuvinte sau poate șoapte abandonate scriu...”
Abandonul cântărește mult, ironic cum lucrurile care nu se văd se simt cel mai mult. Iubirea, Dumnezeu, primăvara. Primăvara în mijlocul unui cimitir, Dumnezeu în chip de primăvară, iubirea în sânul lui Dumnezeu.
Spune-mi, dacă ai putea să îmblânzești timpul, ai înflori în iris de irină? Ai dezmierda pământul cu tălpile goale și ai chema iubirea pe numele ei mic, poezie?
Aurel Anghel - despre poezia mea din ”Cel mai frumos cântec vine pe furiș”, editura Rafet, 2015
Am regăsit de curând pe pagina mea de facebook aceste cuvinte scrise la momentul lecturării poemelor mele în cadrul cenaclului Ante Portas, ulterior ele devenind parte din cartea de poezie ”Cel mai frumos cântec vine pe furiș”, Ed. Rafet, 2015, cuprinzând poeme răspuns la provocarea scriitorului Tudor Cicu.
MIHAELA ROXANA BOBOC
CEL MAI FRUMOS CÂNTEC VINE PE FURIȘ
Magnetismul din poemele Mihaelei Roxana Boboc vine din îngemănarea celor trei arte, a celor trei grații ale celebrului pictor Botticelli. Magnetismul acestor poeme are culoarea verde a smaraldului din fund de mare, zgomotul imperceptibil al adâncurilor și din tăcerea cuvintelor rostite parcă în șoaptă, pentru că locul lor, sediul se află în adâncul ființei care dă naștere unui singur cuvânt poetic în sine, copilul. E greu de alcătuit un demers critic la o asemenea poezie, centrul poematic se numește ”sunt copilul care are nevoie de o poveste”. Impresia pe care mi-a lăsat-o prima lectură este chiar aceasta. Oameni buni, citiți poemele mele și veți vedea că deși m-am născut și am născut la rândul meu, eu am nevoie încă de o poveste.
Să încercăm să spunem Mihaelei această poveste. E o poveste nelumească, e povestea Vorbei, a cântecului, a ghicitorii, a poemului fără sfârșit, toate poemele ei au nevoie de continuare sunt atât de curgător spuse, încât au nevoie de a doua spunere și de un alt sfârșit.
Am călătorit în viața mea prin meandrele poeziei feminine, îmi place și acum să călătoresc și o parte din poetesele de la Ante Portas mă fascinează cu surprinzătoarele lor discursuri.
Versul lung este dovada că Mihaela nu scrie poezia ci o povestește și o înnobilează în timp ce o scrie. Timpurile poeziei sunt: prezentul surprinzător, trecutul ondulatoriu și viitorul imprevizibil. Cine poate spune ce va mai scrie peste ani Mihaela Roxana Boboc. Mai deunăzi întindea șevaletul și trăgea tușele cuvintelor înspăimântându-le și apoi armonizându-le în culori. Era o poezie a cuvintelor înmuiate în culori și jucate pe pânză.
Acum scoate cuvintele ca pe niște pânze, le spală, le clătește și le întinde la soare, pe albul imaculat scrie apoi aceste versuri lungi ale căror farmec vine din întoarcerea poetei în sine...Și iată un prim exemplu din motivul pânzei, ca naștere a cuvintelor:
”M-am născut noaptea, așa am crezut de cuviință
că pe lume se vine în susurul îndrăgostiților posedându-și visele;
îmi aparții, așa ai spart tâlcul poveștii care își țesea pânza în cotlonul neumblat
acum cuvântul se așază întocmai unui copil nerăbdător
în colțul de pedeapsă,
mă întreabă nedumerit a cui sunt
a mamei, răspund, doar ea știe când mi-au crescut rădăcini.”
Tot în arealul acestui motiv este și cel al Viermelui de mătase. Poveștile cel mai frumoase, se nasc, se petrec, se spun noaptea...pentru că ”Noaptea cântecul își poartă vibrațiile altfel/ pot să jonglez printre versuri/ amețind trunchiul sărutului/ clipa devine piatra pe care o arunci/ în ochiul singurătății..” Citind acest poem mi-am amintit una dintre cele mai frumoase legende aflată în China, când răsfățat de soartă, am trăit cele mai frumoase clipe ale singurătății mele într-o imensitate de spațiu cultural. Ofer cu bucurie autoarei acestor versuri o poveste: Conform unei legende din China antică, într-o zi din anul 2640 î.Hr. prințesa Si Ling-Ci ședea sub un dud, când o gogoașă de vierme de mătase i-a căzut în ceașca de ceai. Când a încercat să o scoată, a observat că gogoașa începuse să se deșire în lichidul fierbinte. I-a înmânat servitoarei capătul firului și i-a spus să o ia din loc. Servitoarea a ieșit din camera palatului, apoi a ieșit pe porțile palatului și din Orașul Interzis și a mers un kilometru pe drumuri de țară până când a terminat de desfășurat gogoașa.”(Drumurile mătăsii, din Cartea mea, O clipă în cer).
Mă plimb în voie printre poemele Mihaelei, fac popasuri și doresc să găsesc acele locuri în care vizualul, picturalul auditivul și chinestezicul, ca senzații, se transferă în imaginea poetică pe care o putem numi în voie metaforă aproape de alegorie:
”cine ești tu, femeie,
să-ți agăți iubirile în cuiul toamnei ca-ntr-o raniță veche?
dă drumul culorii să atingă frunza încălzită la sânul verii
să fie valea seacă râu de nuanțe”
Da, chiar cine ești tu femeie, altcineva decât o poetă, așezând la intrarea ANTE PORTAS poveștile tale ca pe câmpiile lui Van Gogh?
Mai ești încă un copil căruia să i se spună povești? Eu cred că da, această carte, sper că așa va fi, începe cu o mărturisire care m-a tulburat adânc...
”e drept
uneori în mine gângurește un prunc
sărutat în talpa poeziei
gândul devine vrabia care se scaldă în nisip
mă întreb ce aș putea adăuga cuvântului
să țipe în mine...”
De multe ori îmi este și mie dor de pruncul care am fost, de căldura brațelor mamei mele, și mă trezesc visând și îmbrățișând cuvinte, așa cum face și Mihaela Roxana Boboc în câteva poeme, în care trece în prim plan textualitatea vieții în aceea a exprimării, poezia ca text poetic, implicând în acest sens chiar și poezia semnelor de punctuație...
”virgula sau ploaia punctului
tu pui punctul acolo unde
alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile
nu-i nimic
dimineața vine pentru amândoi
cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea
cuvinte se poticnesc în gura ceștii
da
tu pui punctul acolo unde eu aș așeza o fereastră
să respir bezna și să-i spun poezie
uneori evadarea e o temniță în plus
o păpușă rusească în care încap toate viețile cu care te-ai hrănit
și le-ai numit dragoste
vezi cum punctul tău e doar un cerc claustrofob
lumea din evantai se preface în corset
odată cu strada băltind a sentimente proustiene
copilul din mine strigă după uterul mamei
din când în când
sufletul tremură din copcă
tulburând apa.”
Mă opresc aici cu regretul că n-am participat la momentul citirii poemelor și o îmbrățișez cu bucurie pe acestă prietenă distinsă a cenaclului nostru.
Aurel Anghel
16 martie 2014, 21:44, Buzău.
MIHAELA ROXANA BOBOC
CEL MAI FRUMOS CÂNTEC VINE PE FURIȘ
Magnetismul din poemele Mihaelei Roxana Boboc vine din îngemănarea celor trei arte, a celor trei grații ale celebrului pictor Botticelli. Magnetismul acestor poeme are culoarea verde a smaraldului din fund de mare, zgomotul imperceptibil al adâncurilor și din tăcerea cuvintelor rostite parcă în șoaptă, pentru că locul lor, sediul se află în adâncul ființei care dă naștere unui singur cuvânt poetic în sine, copilul. E greu de alcătuit un demers critic la o asemenea poezie, centrul poematic se numește ”sunt copilul care are nevoie de o poveste”. Impresia pe care mi-a lăsat-o prima lectură este chiar aceasta. Oameni buni, citiți poemele mele și veți vedea că deși m-am născut și am născut la rândul meu, eu am nevoie încă de o poveste.
Să încercăm să spunem Mihaelei această poveste. E o poveste nelumească, e povestea Vorbei, a cântecului, a ghicitorii, a poemului fără sfârșit, toate poemele ei au nevoie de continuare sunt atât de curgător spuse, încât au nevoie de a doua spunere și de un alt sfârșit.
Am călătorit în viața mea prin meandrele poeziei feminine, îmi place și acum să călătoresc și o parte din poetesele de la Ante Portas mă fascinează cu surprinzătoarele lor discursuri.
Versul lung este dovada că Mihaela nu scrie poezia ci o povestește și o înnobilează în timp ce o scrie. Timpurile poeziei sunt: prezentul surprinzător, trecutul ondulatoriu și viitorul imprevizibil. Cine poate spune ce va mai scrie peste ani Mihaela Roxana Boboc. Mai deunăzi întindea șevaletul și trăgea tușele cuvintelor înspăimântându-le și apoi armonizându-le în culori. Era o poezie a cuvintelor înmuiate în culori și jucate pe pânză.
Acum scoate cuvintele ca pe niște pânze, le spală, le clătește și le întinde la soare, pe albul imaculat scrie apoi aceste versuri lungi ale căror farmec vine din întoarcerea poetei în sine...Și iată un prim exemplu din motivul pânzei, ca naștere a cuvintelor:
”M-am născut noaptea, așa am crezut de cuviință
că pe lume se vine în susurul îndrăgostiților posedându-și visele;
îmi aparții, așa ai spart tâlcul poveștii care își țesea pânza în cotlonul neumblat
acum cuvântul se așază întocmai unui copil nerăbdător
în colțul de pedeapsă,
mă întreabă nedumerit a cui sunt
a mamei, răspund, doar ea știe când mi-au crescut rădăcini.”
Tot în arealul acestui motiv este și cel al Viermelui de mătase. Poveștile cel mai frumoase, se nasc, se petrec, se spun noaptea...pentru că ”Noaptea cântecul își poartă vibrațiile altfel/ pot să jonglez printre versuri/ amețind trunchiul sărutului/ clipa devine piatra pe care o arunci/ în ochiul singurătății..” Citind acest poem mi-am amintit una dintre cele mai frumoase legende aflată în China, când răsfățat de soartă, am trăit cele mai frumoase clipe ale singurătății mele într-o imensitate de spațiu cultural. Ofer cu bucurie autoarei acestor versuri o poveste: Conform unei legende din China antică, într-o zi din anul 2640 î.Hr. prințesa Si Ling-Ci ședea sub un dud, când o gogoașă de vierme de mătase i-a căzut în ceașca de ceai. Când a încercat să o scoată, a observat că gogoașa începuse să se deșire în lichidul fierbinte. I-a înmânat servitoarei capătul firului și i-a spus să o ia din loc. Servitoarea a ieșit din camera palatului, apoi a ieșit pe porțile palatului și din Orașul Interzis și a mers un kilometru pe drumuri de țară până când a terminat de desfășurat gogoașa.”(Drumurile mătăsii, din Cartea mea, O clipă în cer).
Mă plimb în voie printre poemele Mihaelei, fac popasuri și doresc să găsesc acele locuri în care vizualul, picturalul auditivul și chinestezicul, ca senzații, se transferă în imaginea poetică pe care o putem numi în voie metaforă aproape de alegorie:
”cine ești tu, femeie,
să-ți agăți iubirile în cuiul toamnei ca-ntr-o raniță veche?
dă drumul culorii să atingă frunza încălzită la sânul verii
să fie valea seacă râu de nuanțe”
Da, chiar cine ești tu femeie, altcineva decât o poetă, așezând la intrarea ANTE PORTAS poveștile tale ca pe câmpiile lui Van Gogh?
Mai ești încă un copil căruia să i se spună povești? Eu cred că da, această carte, sper că așa va fi, începe cu o mărturisire care m-a tulburat adânc...
”e drept
uneori în mine gângurește un prunc
sărutat în talpa poeziei
gândul devine vrabia care se scaldă în nisip
mă întreb ce aș putea adăuga cuvântului
să țipe în mine...”
De multe ori îmi este și mie dor de pruncul care am fost, de căldura brațelor mamei mele, și mă trezesc visând și îmbrățișând cuvinte, așa cum face și Mihaela Roxana Boboc în câteva poeme, în care trece în prim plan textualitatea vieții în aceea a exprimării, poezia ca text poetic, implicând în acest sens chiar și poezia semnelor de punctuație...
”virgula sau ploaia punctului
tu pui punctul acolo unde
alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile
nu-i nimic
dimineața vine pentru amândoi
cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea
cuvinte se poticnesc în gura ceștii
da
tu pui punctul acolo unde eu aș așeza o fereastră
să respir bezna și să-i spun poezie
uneori evadarea e o temniță în plus
o păpușă rusească în care încap toate viețile cu care te-ai hrănit
și le-ai numit dragoste
vezi cum punctul tău e doar un cerc claustrofob
lumea din evantai se preface în corset
odată cu strada băltind a sentimente proustiene
copilul din mine strigă după uterul mamei
din când în când
sufletul tremură din copcă
tulburând apa.”
Mă opresc aici cu regretul că n-am participat la momentul citirii poemelor și o îmbrățișez cu bucurie pe acestă prietenă distinsă a cenaclului nostru.
Aurel Anghel
16 martie 2014, 21:44, Buzău.
vineri, 15 martie 2019
In memoriam Marin Ifrim (1 dec. 1955 - 14 mar. 2019)
Mi se pare aproape o impietate să vorbesc despre tine la timpul trecut.
Marin Ifrim, așa cum te-am cunoscut (și corespondat), o altă față a unui scriitor și om iubitor de frumos. O mică parte din ceea ce erai, gândeai, transmiteai:
”Mi-ar fi plăcut să pictez. Am citit biografiile tuturor marilor pictori ai lumii. Am fost impresionat. La unele tablouri, când mă rătăcesc în vreo expoziție, mă uit ca vițelul la poartă nouă. Zilele astea o să iau de la CCS un album a unui pictor ”oarecare”, ca să-mi aduc aminte sub ce pânze mă ascundeam de realitatea hidoasă din timpul comunismului. Am avut mare noroc! Trebuie să te iei în serios!...”
”Îmi pare sincer rău sau rău sincer că nu sunt miliardar ca să pot promova/mecena artiști de valoarea ta. Va trebui să te impui de la sine/de la tine. Poate faci măcar o expoziție. Contează enorm. Mai vorbim. Să ai încredere totală în tine. Pe mine deja mă sperii. Devii din ce în ce mai convingătoare! Să te țină Cel de Sus în calendarul de zi ci zi, ani și zeci de ani!”
”Nu pot să scriu decât la vioara Irinei mele. Să nu îi zici ceva. E acordată. Noaptea, în întuneric, desenez cuvinte. Ea știe. Ea e călimara. Mă bucur că pot iubi. Nimic nu e trecător. . Ai o soră/surioară demnă de Olimp. Ne trece timpul ca și cum ne-am plimba prin viață. Ca o excursie de milionari. Noroc că nu suntem pe vaporul ”Titanic”. Îți iubesc sora/surioara, nu e nicio jenă să spui că îți iubești oglinda ta. O iubesc și plâng...Ea îmi șterge ochii. E ceva ce nu pot să explic, ceva de chimie sufletească. Mă bucur că înțelegi. Cu drag, Marin”
”Eu am trecut prin pedepse venite de Sus,. Uneori memoria mea plânge și Irina știe de ce și înțelege totul. . Nu știu că să zic. Suferința e ceva genetic. Ceva din cuiele Crucii...”
”Vă admir! Irina e sfânta mea incredibilă. Prin ea văd biserici și năluci albastre. M-a recreștinat. Mă rog și pentru voi. O zi bună!”
”Te invidiez ”în alb”, vorba dlui prof. univ. Matcaș. Ce să zic, mă simt un pic în urma minunilor tale. Să te țină Domnul reglată pe drumul tău inconfundabil.”
”Îmi pare rău că scriu. Nu fac mofturi. Aș fi vrut să nu am identitate. Nici măcar una culturală. Sunt un ”element” greu încadrabil. Mă bucur că respir, că văd viață în jurul meu. Atât. Restul, ca și întregul, vine de la voința Celui de Sus! Scriu și trăiesc cu o cruce pe spate. Am numai de pierdut! Pierd ce nu-mi aparține. Iubesc omenirea în felul meu. Din cauza Irinei, am ajuns să nu mai strivesc nici moliile. M-am împăcat cu soarta. Mi s-a deschis sufletul. Irina vă iubește dumnezeiește pe toți, toată mica ei familie e sacră. Cu bine!”
”Ești mai tenace decât Penelopa lui Ulise. Scrii ca și cum țeși, respiri, privești. Nu mă înșel decât când fac vreun compromis. Nu e cazul tău. Tu și cu Angela Marinescu sunteți cele mai mari poete ale timpului românesc. Să ai grijă de tine și să nu te aștepți la cine știe ce recunoaștere. Poți să lupți, luptă. Important e ce lași în urmă, dâra asta de cuvinte incredibil de bine rostuite. Cu prețuire, M.I.”
”O iubesc pe Irina și tot ce ține de spiritul ei. E o sfântă! Ea are grijă de viața mea. Nu spun vorbe mari și goale! E pentru prima dată în viață când am încredere oarbă, totală, definitivă în cineva. I-am pus sufletul pe tavă. Azi dimineață a dat cu tămâie prin casă. Strănută motanul. Ea plânge și când nu se vede, când plouă! Totul e OK.”
”Doamne, cum scrii scrisul! Ningi din degete culori mai albe decât toată tăcerea lumii. Te citesc ca și cum m-aș închina. Mă tem de aripile de sub cuvintele Tale. Cu drag, M.”
”La școală, la gimnaziu, toți colegii leșinau de râs când eram pus să cânt, do-re-mi-fa-sol-la-si, de către profesorul meu de muzică și de sport, dl. Gongu. Avea diapazon, cânta mai bine decât popii de profesie, era un om bun. Trăiește și acum, are vreo 90 de ani, poate chiar un pic mai mult. Când vroia să se distreze, mă punea pe mine să cânt. Cu vocea mea de măgar natural, toți colegii leșinau de râs. Îmi place muzica. Irina știe. Sunt melodii care, când le ascult, plâng ca un copil. În fine, Cel de Sus nu doarme, dincolo de muzică, în școală se organiza anual un concurs de șah. Peste toate ”prognozele”, am ajuns în finală și l-am făcut sah-mat pe fiul dlui Gongu, Emilian, inginer, fost coleg cu Boșcodeală la Fabrica de Lapte. Apoi am făcut față și la județ. Asta e viața. Îmi place muzica precum ploaia. Plâng de emoție când simt cuvintele...”
”Da, așa e viața. Mai tare decât filmul. Chiar dacă aș mai trăi 1000 de ani, tot nu aș avea timp să povestesc ce am văzut în timpul existenței mele. Cortina!”
Marin Ifrim, așa cum te-am cunoscut (și corespondat), o altă față a unui scriitor și om iubitor de frumos. O mică parte din ceea ce erai, gândeai, transmiteai:
”Mi-ar fi plăcut să pictez. Am citit biografiile tuturor marilor pictori ai lumii. Am fost impresionat. La unele tablouri, când mă rătăcesc în vreo expoziție, mă uit ca vițelul la poartă nouă. Zilele astea o să iau de la CCS un album a unui pictor ”oarecare”, ca să-mi aduc aminte sub ce pânze mă ascundeam de realitatea hidoasă din timpul comunismului. Am avut mare noroc! Trebuie să te iei în serios!...”
”Îmi pare sincer rău sau rău sincer că nu sunt miliardar ca să pot promova/mecena artiști de valoarea ta. Va trebui să te impui de la sine/de la tine. Poate faci măcar o expoziție. Contează enorm. Mai vorbim. Să ai încredere totală în tine. Pe mine deja mă sperii. Devii din ce în ce mai convingătoare! Să te țină Cel de Sus în calendarul de zi ci zi, ani și zeci de ani!”
”Nu pot să scriu decât la vioara Irinei mele. Să nu îi zici ceva. E acordată. Noaptea, în întuneric, desenez cuvinte. Ea știe. Ea e călimara. Mă bucur că pot iubi. Nimic nu e trecător. . Ai o soră/surioară demnă de Olimp. Ne trece timpul ca și cum ne-am plimba prin viață. Ca o excursie de milionari. Noroc că nu suntem pe vaporul ”Titanic”. Îți iubesc sora/surioara, nu e nicio jenă să spui că îți iubești oglinda ta. O iubesc și plâng...Ea îmi șterge ochii. E ceva ce nu pot să explic, ceva de chimie sufletească. Mă bucur că înțelegi. Cu drag, Marin”
”Eu am trecut prin pedepse venite de Sus,. Uneori memoria mea plânge și Irina știe de ce și înțelege totul. . Nu știu că să zic. Suferința e ceva genetic. Ceva din cuiele Crucii...”
”Vă admir! Irina e sfânta mea incredibilă. Prin ea văd biserici și năluci albastre. M-a recreștinat. Mă rog și pentru voi. O zi bună!”
”Te invidiez ”în alb”, vorba dlui prof. univ. Matcaș. Ce să zic, mă simt un pic în urma minunilor tale. Să te țină Domnul reglată pe drumul tău inconfundabil.”
”Îmi pare rău că scriu. Nu fac mofturi. Aș fi vrut să nu am identitate. Nici măcar una culturală. Sunt un ”element” greu încadrabil. Mă bucur că respir, că văd viață în jurul meu. Atât. Restul, ca și întregul, vine de la voința Celui de Sus! Scriu și trăiesc cu o cruce pe spate. Am numai de pierdut! Pierd ce nu-mi aparține. Iubesc omenirea în felul meu. Din cauza Irinei, am ajuns să nu mai strivesc nici moliile. M-am împăcat cu soarta. Mi s-a deschis sufletul. Irina vă iubește dumnezeiește pe toți, toată mica ei familie e sacră. Cu bine!”
”Ești mai tenace decât Penelopa lui Ulise. Scrii ca și cum țeși, respiri, privești. Nu mă înșel decât când fac vreun compromis. Nu e cazul tău. Tu și cu Angela Marinescu sunteți cele mai mari poete ale timpului românesc. Să ai grijă de tine și să nu te aștepți la cine știe ce recunoaștere. Poți să lupți, luptă. Important e ce lași în urmă, dâra asta de cuvinte incredibil de bine rostuite. Cu prețuire, M.I.”
”O iubesc pe Irina și tot ce ține de spiritul ei. E o sfântă! Ea are grijă de viața mea. Nu spun vorbe mari și goale! E pentru prima dată în viață când am încredere oarbă, totală, definitivă în cineva. I-am pus sufletul pe tavă. Azi dimineață a dat cu tămâie prin casă. Strănută motanul. Ea plânge și când nu se vede, când plouă! Totul e OK.”
”Doamne, cum scrii scrisul! Ningi din degete culori mai albe decât toată tăcerea lumii. Te citesc ca și cum m-aș închina. Mă tem de aripile de sub cuvintele Tale. Cu drag, M.”
”Nu pot vorbi decât ”în clar”. Mă uimești! Nu pot să scriu cum scrii tu. Ești atomică, moleculară. Nu te invidiez, mă rog Domnului să te ocrotească. Vezi și simți lucruri la care nu au acces decât cei aleși. Nu știu dacă e bine sau rău. Știu/văd/percep că ești altfel decât miile de poeți ro și nu numai. Să te țină Domnul în legile sale. Îți pup mâna cu drag și respect, Marin”
”La școală, la gimnaziu, toți colegii leșinau de râs când eram pus să cânt, do-re-mi-fa-sol-la-si, de către profesorul meu de muzică și de sport, dl. Gongu. Avea diapazon, cânta mai bine decât popii de profesie, era un om bun. Trăiește și acum, are vreo 90 de ani, poate chiar un pic mai mult. Când vroia să se distreze, mă punea pe mine să cânt. Cu vocea mea de măgar natural, toți colegii leșinau de râs. Îmi place muzica. Irina știe. Sunt melodii care, când le ascult, plâng ca un copil. În fine, Cel de Sus nu doarme, dincolo de muzică, în școală se organiza anual un concurs de șah. Peste toate ”prognozele”, am ajuns în finală și l-am făcut sah-mat pe fiul dlui Gongu, Emilian, inginer, fost coleg cu Boșcodeală la Fabrica de Lapte. Apoi am făcut față și la județ. Asta e viața. Îmi place muzica precum ploaia. Plâng de emoție când simt cuvintele...”
”Da, așa e viața. Mai tare decât filmul. Chiar dacă aș mai trăi 1000 de ani, tot nu aș avea timp să povestesc ce am văzut în timpul existenței mele. Cortina!”
marți, 5 martie 2019
Semn de primăvară
O fereastră deschisă este ca o rugăciune
înăuntru lumina cade pe muchiile troiței
liturghia sufletului se cântă îmbrățișând copilul din tine
zarea ia pulsul mirului pe tâmplele părintești
fără să știu cum am ajuns
pe puntea dintre vis și adevăr
deschid brațele și inima se preface în izvor
să mai curgă dor și sare peste sângele acesta
la capătul drumului voi iubi întregul din fiecare fragment
(am pus pe alocuri semn de carte
să mă întorc în mine precum o pană pe inspirația poetului)
ceasul așteaptă clopotul prelung
să-mi pună așteptarea pe umeri -
a câta oară va fi când lumea se va împărți în trup și sânge
orfane gânduri se hrănesc din iubire
și fuge poemul spre tine
cu tălpile goale.
Primește-l, părinte,
odată cu primăvara furișată în ghiocei
pictează-mă azur
la împletitul zorilor
prea devreme să plângă roua
în acuarela acestui poem
prea târziu să-l întorci
prunc în duminica iertării
cheamă-mă
și voi ajunge floare de mai
în mâinile sărutate de soare
Dumnezeu modelează fără grabă-n lut.
© Mihaela Roxana Boboc
înăuntru lumina cade pe muchiile troiței
liturghia sufletului se cântă îmbrățișând copilul din tine
zarea ia pulsul mirului pe tâmplele părintești
fără să știu cum am ajuns
pe puntea dintre vis și adevăr
deschid brațele și inima se preface în izvor
să mai curgă dor și sare peste sângele acesta
la capătul drumului voi iubi întregul din fiecare fragment
(am pus pe alocuri semn de carte
să mă întorc în mine precum o pană pe inspirația poetului)
ceasul așteaptă clopotul prelung
să-mi pună așteptarea pe umeri -
a câta oară va fi când lumea se va împărți în trup și sânge
orfane gânduri se hrănesc din iubire
și fuge poemul spre tine
cu tălpile goale.
Primește-l, părinte,
odată cu primăvara furișată în ghiocei
pictează-mă azur
la împletitul zorilor
prea devreme să plângă roua
în acuarela acestui poem
prea târziu să-l întorci
prunc în duminica iertării
cheamă-mă
și voi ajunge floare de mai
în mâinile sărutate de soare
Dumnezeu modelează fără grabă-n lut.
© Mihaela Roxana Boboc
Abonați-vă la:
Postări (Atom)