V-am iubit pe toți

Am iubit anii aceștia
v-am iubit,
cu zâmbetele și atipiile fiecăruia
v-am iubit chiar și când m-am dezbrăcat de iubirea voastră
și am rămas Evă dezgolită în fața ispitei
mușc din mărul copilăriei
acolo nu e niciunul dintre voi
nu e moarte să astupe sau viață să dezgroape
ochii mei spre cer,
de unde va veni mângâierea,
nu din mâinile voastre pe trupul poemelor mele
nu din culoarea nisipului din inimă
nu din buzele sărutând durerea
nu,
scriu de parcă nu aș fi iubit niciodată
scriu de parcă în fiecare zi aș lua-o de la capăt
același amnezic care te întreabă la nesfârșit ce zi este azi
Același care se miră de gurile care posedă fără a avea
de mâinile care frământă fără a pune nimic în loc
Ce copilă sunt, Doamne,
când uit să plâng odată cu soarele la asfințit,
ce mică e luntrea când încape doar o vâslă
și aceea se preface în fum.
V-am iubit pe toți,
pe rând și deodată
am văzut lostrița lunecând spre năvod.

Iubește-l, Anya

Anya, iubește-l
cu mâinile mele pe trupul nopții
învelește-l în răcoarea buzelor
vorbește-i despre poezie
mai ales despre aceea care ucide și renaște
care fărâmă orice formă de rezistență
Anya, sărută-i diminețile
și nu te gândi la mine,
artiștii nu știu ce să facă cu iubirea
o transformă în papirusuri călătoare
o pictează pe umeri de brumă
până sfâșie totul în jur
cu gheare de felină
e prea târziu
tușele au fost deja aruncate pe podea
și trupul meu - o pată de lumină pe gulerul cămășii de duminică.
Am murit de atâtea ori, Anya,
când înviam el mă ducea de mână la râu,
îmi spăla fața și așa schilodită de neputință îi zâmbeam,
iar eu o iubeam
așa cum iubești geamăna din ochiul ferestrei;
se face noiembrie, Anya,
mi-e frig și moarte,
frig și dor,
cancerul zace sătul în propria-i carne
cancerul minte că e sătul
iubește-l, Anya,
îngerii culeg ghebe din asfaltul umed
noi nu,
niciodată nu
vom ține de mână copiii
să-i mințim că lumea e povestea celor unsprezece lebede
întregite de iubirea care coase mută
ceasul ticăind bezmetic,
fluturi de noapte,
noi nu,
niciodată nu
iubim ploaia cu frunzele de chihlimbar
iubim pașii din cer înapoi spre povestea Anyei
femeia cu chip de miere sălbatică
noi nu
ne luăm rămas bun.

La mulți ani, mamă!

Noua mea carte de poeme aflată la tipar, ”Terapia ploii de chihlimbar”, este dedicată mamei mele. Azi, la împlinirea unei frumoase vârste, îți doresc din tot sufletul: La mulți ani sănătoși și binecuvântați, mamă! 

Acesta nu este un poem de dragoste

Nu e descătușarea unei iubiri,

ușurarea pe care moartea o dă uneori,

risipa de energie pentru lucruri mici

cuvintele pe care nu le aștepți dar vin oricum

când nu mai contează

și nu te mai ating.

Acesta nu este un poem de dragoste,

dragostea rabdă toate, urcă pe umerii rugăciunii,

înalță copilăriei zmeie din nisip.

Nu știu să iubesc. Nu știu să nu iubesc.

Uit să te uit și nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord

odată cu năframa roșie a înserării

când toate dor și nu mă doare

să te văd țintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle

să botezi neștiutele poeme după tine

dar să te lepezi de oameni,

de nimicurile lor,

de pământul de sub tălpile mele.

Nu dau bani flămânzilor din suflet

nu hrănesc gura anilor seci

sunt cenușă și mă șterg din anotimp

sunt cer și trăiesc din leșul iubirilor

se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi

și ele prindeau viață mergând sub pământ.

Azi am plecat și ziua m-a urmat cuminte

nu aveam semințe în pumni nici lacrimi să le ud

nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut

doar crucea ca o brazdă peste singurătate

și lemnul ei plângea în mine

plângea și nu puteam să opresc poezia

curgând pe mirul frunții.

Tu nu știi sau poate tocmai pentru ca știi, taci și te lepezi de cuvinte

sunt mici și bat surd în geam, bat surd în lumină

fereastra morților s-a aburit înăuntru îngerul culege vise

sunt mai frumoase oasele lor,

sfinte încă,  plămadite din dor.

Timpul trece care încotro apucă o pâine și colțul ei alunecă în mâinile copilei

Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,

umpleam plămânii cu joaca și te uitam

cu grija pe umeri

Acum să nu-mi pleci odată cu bulgărele desprins din lună

odată cu dragostea nepoemelor mele.

Aceasta nu e rugă de seară

Dumnezeu știe că îl chem rareori dar El vine,

Vine pentru tine.

I-am spus zilei să îl aștepte în genunchi

cu soarele în palme și ea mi-a aruncat firimiturile acestea de poem

pe care nu-l voi numi nicicum.

 Mâinile lor strâng amintiri

îngenunchezi noapte de noapte
așezi crucile mari și blânde pe tâmplele tale
te rogi încet
o șoaptă aproape imperceptibilă în zgomotul lumii
mama strânge în mâini o cheie
deschide nostalgic sertarul și amintirile se învelesc unele în altele
trupul firav al copilei tremură
să fie anotimpul de vină sau în prag de iarnă
ochii sticlesc a măr și scorțișoară
și buzele tale colindă secerate de un dor nepământesc
mamă, pune paltonul pe umerii de brumă
să culegem ghebe să ne prefacem că în urma lor rămâne toamna dezlegată
drumul se răsucește sub talpa cu rizuri 
copilăria mea se culcă în fânul aspru
noi nu. 

 Închide genele nopții

Trupul tău se subțiază, mamă,
aproape pâlpâind în lumina candelei
rugăciunea își spală ochii și vede întâia oară răsăritul dulce pe buzele copilăriei.
Ninge. Mă dau repede jos din pat. Întâii fulgi mi se topesc în privire
alerg spre tine
închid fermoarul iernii și cu emoție te ating
pe locul rămas liber după ce Dumnezeu
ți-a lipit la loc coasta singurătății.
Ești mai vie, mamă,
decât te visam când puneam mâna streașină
și un șirag de mătănii își depăna fricile, bob cu bob.
Azi nu mai visez, mamă,
parfumul merelor se simte încă în toamnele fără gratii
ești aceeași flacără arzând griji după griji
doar eu am mai crescut parcă între două lacrimi
cuibărite în podul palmei
ninge în luna martie
ninge, dragul meu,
decembrie a rămas de strajă și ochii mamei niciodată închiși
dor în palide memorii mișcându-se în pasul ceasului mut
prea mult am lipsit din propria viață
închide genele nopții și vino
să culegem mirul florilor de câmp.

Îngerul meu

dacă toate acestea sunt vis
să nu mă trezești
veghează când în jur nu-mi rămâne decât ziua îmblânzită
de soarele unui noiembrie
e târziu și începe liturghia în zori
ceva despre oameni
mai mult despre îngeri
dacă te-aș putea numi
precum în cer așa și pe pământ
luna se leagănă ușor pe
obrazul copiilor 
au adormit cu raiul între pleoape. 
Nu mi-a rămas nimic al meu 
am vândut și lepădat 
iubiri 
promisiuni 
anotimpuri
norii se strâng ciorchine și stelele au amuțit 
străzile se vindecă de singurătate 
străzile nu știu de ce
îngerul meu zboară cu o singură aripă 
și aceea nu e materie 
nici adiere 
e poem
crește în mine o inimă 
străină de toamnă
printre rânduri crucile poeților 
ating veșnicia
printre rânduri te găsesc 
rezemat de punți 
cum înalți lampioane de durere
peste râul de onix
iartă casa poetului mirosind a fum
iartă inima bătând vremelnic 
iartă. 

Acuarele...despre emoție

 Când eram copil, iubeam cele ale copilăriei. Acum iubesc și mai mult emoția din vârful patinelor și al poantelor. 
Iubesc și Dumnezeu îmi conduce mâna prin întuneric, pictura devine poarta mea spre o lume ideatică. Un rai întors în suflet, o lumină blândă și jucăușă, străbătând zările.
Până la întâlnirea cu tine, doar un pas.

Dragi dar rămași

Dumnezeu știe de ce așază darurile pe masa poetului
de ce întoarce paginile odată cu viața
artiștii moștenesc un colț de rai
și dăltuiesc cuvinte
când nu mai e nimic de zidit
se pun în locul pietrelor și tac
așa cum eu când tac pictez cuvintele și le dau drumul în lume
lumea prinde în brațe cerul 
și plânge
prinde în brațe emoția
și o culcă pe pernă
lângă chipul celor dragi dar stinși
dragi dar rămași
sărutul pictat pe fruntea părintelui
și zborul culorilor
printre rămășițe,
un Iisus flămând 
cu tălpile goale prin mine
înaintea euharistiei
pictorul nu gustă moartea
iubește-mă
mormântul e gol acum
noi nu
aducem corăbii de hârtie
le numim după voi
dragi dar rămași
în liturghia dimineții
în locul pietrelor 
tac.

Număr până la zece, mamă...

Număr până la zece, mamă,
iar eu mă ascund
în mansarda cu gutui
ce toamnă e afară
și cum a nins cu frunze bolnave
cancerul mușcă din tine, tată,
îi dai umărul drept și spui
mai ia și de aici
să-ți ajungă pentru anii când îți voi scrie poeme
și tu le vei strivi sub călcâi
crezând că sunt doar melci
număr până la zece, mamă,
și moartea îmi întoarce pasteluri prinse-n păr
număr și plâng,
odată cu gutuile așteptând înfrigurate la fereastră
și copila cerșind
îmbrățișări cu gust de castane coapte
iubirea minte că nu doare
iubirea mă minte
că va rămâne
noi nu
ne ascundem în rai și pictăm a nu știu câta oară cerul
să iasă și ultima dâră de nor
vom pune în geam coroană de vise
și cum a nins
bolnave frunze
numără în gând, tată,
iubirea nu
minte lumina mușcând din umărul stâng.

Aripile fluturelui străpuns

Ne-am obișnuit să ținem doliu
pentru cei morți ca și când moartea
poate fi înfășurată în negru
sau sufletele prinse cu un bold în piept.
Aripile fluturelui străpuns devin străvezii
odată cu iubirea fără ochii aceluia care privind în tine cerul
se va mântui de sine cu tot ce i-a rămas.
Împart cu voi seara de noiembrie,
când am vândut tristețea la colț de stradă
trecea pe acolo vântul sau poate umbra lui,
versurile aruncate drept mărunțiș
în pălăria cerșetorului fără vise
amnezia are uneori brațe de ceară
Timpul, acest călău care îmi ține sufletul captiv
în pălăria de paie,
iluzia că pe capul muritorilor se va pune prețul Golgotei,
coroana de spini a poeziei,
singura care vindecă când șiroiește pe frunte
mirul de nard.

3 noiembrie

Anul 2008. Galați, 3 noiembrie. O seară de luni. Ora 20.00. Un telefon de la sora mea mă anunță alert că tata nu mai respiră. Așteaptă salvarea să îl resusciteze, și îmi cere plângând să mă rog. Cad în genunchi și aproape urlu: Nu mi-l lua, Doamne! Emi mă privește din pătuț, un bebeluș de patru luni și jumătate, care devine anormal de tăcut. Se scurg cinci minute lungi. Poate zece. Irina mă sună iar să-mi spună că nu l-au putut resuscita. Așa e procedura. Bolnavii de cancer în stadiu terminal nu trebuie resuscitați. Plâng. Plângem amândouă.
Sunt zece ani lungi de când m-am întors în Buzău, a doua zi după moartea tatei, în cimitirul Eroilor, la capela unde a fost depus. Înăuntru era întuneric și frig. Mirosea a lumânări și lemn. Retrăiesc la nesfârșit ziua în care n-am putut schimba nimic. Ziua de toamnă târzie în care ai plecat fără rămas-bun și cei zece ani de când în preajma acestei zile, îmi trimiți un semn că în cer se doarme cu ochii întredeschiși.
Nu știu dacă am reușit să-mi țin promisiunea făcută, aproape de tâmplele tale reci. Sper că am dus mai departe măcar o parte din moștenirea ta. Artiștii trăiesc cu sufletul în iad și cu mâinile în rai. Creează viață din lut, aduc emoție din nimic.
Am visat că o luam de la capăt, pictând împreună de dimineață până seara. Seara târziu îți citeam versuri. Am scris mult despre tine. Am scris mult despre cei pe care i-am iubit. Am scris până n-a mai rămas nimic. Paginile s-au întors în pământ și praful s-a risipit în zări.
E toamnă iar. Un început de noiembrie. Oamenii se înghesuie printre griuri, blocurile devin cutii mici de carton și copacii cresc scheletic printre ele. În mijlocul lor, îmi întind șevaletul și pictez. Pictez ca și când n-ar exista moarte și abandon, nici orfani, sărăcie sau lipsuri. Ca și când părinții ar redeveni copii și copiii ar crește părinți.