Bilanțul iubirii

Singurul bilanț în care cred este cel al iubirii. Și acolo suntem mereu în contratimp. Nu îndeajuns de prezenți, de iubitori, de darnici cu cei din jur. Și totuși zilele curg, un An Nou stă la pândă, și timpul, această generoasă dar și critică gazdă, ne poftește la masă. O masă de sărbătoare, când ne promitem veșnicia. Ne promitem lucruri pe care le încălcăm apoi. Dar azi este despre focul de artificii. Despre muzică și veselie. Despre îmbrățișări. Și despre visele din paharul ciocnit la miezul nopții.
Azi este despre noi. La mulți ani, dragii mei! 
Să vă bucurați că (ne) suntem. Inima ne bate în trupul acesta, care ne poartă, uneori cu zbucium, alteori cu speranță sau acalmie prin frunzișul zilelor. Suntem vii. Să ne fim!

Tati, la mulți ani!

Moș Nicolae a venit. În ghetuțele copiilor a nins cu daruri.
În buimăcia cerului deschizându-și norii a iubire, uit să-i mulțumesc copilului fără copilărie.
Celui care s-a încălțat ani de-a rândul în lipsă, până când copilăria nu l-a mai încăput în ghetele ei strâmte.
Azi e semn că în cer se doarme cu ochii întredeschiși. Iubirea, cu poalele ei de zăpadă, acoperă zarea vineție.
Copile, strânge în brațe câinele pribeag, apoi aleargă prin lume cu fulgii din privire
Doare mai puțin, tot mai puțin, umbrele cuvintelor se alungesc pe geamul înghețat 
acolo unde iubirea se scrie cu degetul pe rană.

Iertare

Orele își pierd conturul
și diluat de sens
trupul nopții se desface
în poezie și moarte
am ațipit la umbra unui poem
șoptit pe-înserat
la urechea lui decembrie
răsună un colind
departe, doar îngerii adună
zorile scaldă
chipul copilului
și mama,
cu brațele asprei copilării
strânge fulgi de nea
între pleoape.