Deschide ușa, creștine...

E marți și scriu despre nasturii omului de zăpadă. Nu știu să mă opresc. Nici nu-mi doresc.
Ninge în lumea copilei. Cazemate ascunse în mâinile mici și bulgării alunecând dintr-o parte într-alta nestingherit.
Am fața roșie de ger, dar nu simt decât înțepături vagi din când în când.
În parcarea blocului, printre oameni de zăpadă și sănii legate, printre urmele pașilor adânc imprimate în suflet, dansez printre fulgi și râd. N-am mai râs de mult așa. De când zilele se succedeau fără nume și anii purtau ghiozdanul copilăriei.
Sunt îndrăgostită de tine și furnicăturile din palme, de golul din stomac și visarea din privire. De starea de carusel, învârtind amețitor stările. Plâng și râd, respir pentru ca apoi să mă sufoc. Alerg până îmi găsesc balanța, pe talerul unui Dumnezeu-copil.
Și tu ai iubit așa. Fără noimă, de dragul făpturii plăpânde care se naște în fiecare zi altfel. De dragul cerului răsturnat pe omăt, ca o cerneală. Ai iubit umbrele apusului pe pielea ta, ai iubit înainte să închizi în pumn viața și să fii al lor.
Ai scris și sculptat în trunchiul nopții iubirea, până când pasărea de lemn și-a luat zborul. Au rămas zăbrelele, martore indiferente ale zidurilor încorsetate.
Acum tu cânți din altă lume - eu te ascult și mi-e dor de ceva ce nu am gustat în lumea aceasta. Mi-e dor de tata și de îmbrățișarea care nu mai vine, pentru că nu mi-a aparținut vreodată.
Ultimele raze de soare se pitesc după case. Oamenii se strâng tot mai mult unul într-altul, ca-ntr-o matcă. Țara mea așteaptă Crăciunul cu mâinile legate, într-un doliu aparent.
Nu știu când, dar casele au devenit temnițe și iertarea plutește pe deasupra capetelor, abandonată ca un prunc în iesle.
Un plânset zdrelește zarea însângerată. Mulțimea caută ornamente de brad și rătăcind, fiecare la casa sa, privește steaua fără să o vadă. Globuri și beteală țipătoare, cadouri frumos ambalate și nicio lumină...
Pe străzile pustii, un copil în zdrențe îngână un colind. ”Deschide ușa, creștine...”, dar toate porțile rămân ferecate și Iisus umblă pustiu și gol pe străzile ca un lagăr al conștiințelor pierdute.
Din case, miros de friptură și parfum de cozonaci, afară un Iisus flămând.
Crăciun fericit, iubirilor voastre îngropate! Crăciun fericit, oaselor albe încălzite de aburul suflării animalelor!
Dincolo se doarme cu spatele gol, dincolo se doarme fără lumină...dar eu iubesc...te iubesc și aprind în suflet candele pentru copilăria mea și neamul dispărut.
Rămâi în inima mea, în dezordinea gândurilor mele, în emoțiile copilei nevindecate. Poate nu e cel mai primitor locaș, nici cel mai frumos, dar aici locuiesc poeme și culorile își fac culcușul, printre lacrimi.
Aici rugăciunile se hrănesc din mine și pleacă - scrisori călătoare. Mă rog să revii. Să poposești trei ceasuri în pereții inimii. Și candela să rămână aprinsă, până va arde, poem după poem, orice rămășiță a dragostei...

Mihaela Roxana Boboc
12 decembrie 2017