Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

sâmbătă, 25 noiembrie 2017

Cum aș putea să flămânzesc?

mă hrănești cu lumina din piept de parcă e scris în cer 
fiecare poem-rugăciune
ți-am adăpat sufletul din cupa spovedaniilor deși
în taină rosteam îmbrățișări peste singurătate și goliciunea se învelea în placenta anotimpului
oamenii iubesc pentru că le e frică de timpul mort dintre noapte și zi
când nu mai sunt ai nimănui
dar eu aparțin chipului tău când plouă și furi din mine cochiliile triste
am cel mai frumos acoperământ când strâng în mâini respirația poemelor nerostite
și Dumnezeu e cu un pas înaintea memoriei 
am fost copilul care iubește fluturii dimineților cu rouă
și pâinea amiezilor rătăcite pe trotuarele julite
dacă aș stinge luminile în orașul meu ar rămâne crângul și mâinile îndrăgostiților prinse în părul iubirii
e noapte cu lună, noapte cu prunc născut în mine
îmi așezi în sertarul minții manuscrise pe care le voi uita până în ziua
când se vor scrie singure 
așteptarea e un preludiu al inimii bătând cu putere în zăbala timpului
nimeni n-a iubit mai mult decât mine
orice rămășiță a dragostei. 

 





vineri, 24 noiembrie 2017

O altă formă

abandon în câmpul vizual
brațe inerte contopite cu iluzia că m-ar putea salva
nopțile legănându-se înainte și înapoi
nu vei ști cum adorm fetușii cuvintelor
nu vei ști cum te scot ca pe o mănușă de pe degetele înghețate
ceștile au rămas pe masa de lemn
cu gura în jos și cercul doare pe umerii așteptării
masez puncte cardinale și tălpile îmi răspund nervos
pleacă înainte să ajungi un manuscris în sertarul scârțâind a ploaie
oasele se întind și liniștea fulgerelor mă calmează
respir scurt în palma ta simt pietrele cum alunecă în jar
ciocul păsării e roșu tot mai roșu ciupind din inima
ca un biscuit fărâmițat de pantofii toamnei.

joi, 16 noiembrie 2017

Mâinile lor strâng amintiri pe care nici timpul nici pământul nu le astupă



îngenunchezi noapte de noapte
așezi crucile mari și blânde pe tâmplele tale
te rogi încet 
o șoaptă aproape imperceptibilă în zgomotul lumii
mama strânge în mâini o cheie 
deschide nostalgic sertarul și amintirile se învelesc unele în altele
trupul firav al copilei tremură
să fie anotimpul de vină sau în prag de iarnă
ochii sticlesc a măr și scorțișoară
și buzele tale colindă secerate de un dor nepământesc
mamă, pune paltonul pe umerii de brumă
să culegem ghebe să ne prefacem că în urma lor rămâne toamna dezlegată 
drumul se răsucește sub talpa cu rizuri 
copilăria mea se culcă în fânul aspru
noi nu. 


Mamei mele, la împlinirea unei binecuvântate vârste.
16 Noi. 2017













miercuri, 8 noiembrie 2017

Arhangheli de lut

Azi la ușa copilăriei mele au bătut globuri de sticlă
gânduri transparente și culorile iernilor pictate
în pielea mea de copil neîmblânzit
azi la ușa mea a bătut o femeie ținând la piept crizanteme
a îngropat moartea și acum respiră din temnița azilului
Sunt bine mi-a zis și zâmbetul ei purta spini pe frunte
azi în fereastra mea au bătut arhangheli
cu aripi de lut și ochii tăi negri
unica lumină pe care n-o pot stinge
înăuntru zborul e șoapta alintându-mi numele
în brațele rugăciunii.





joi, 2 noiembrie 2017

Terapii ocazionale

trebuia să fi luat trenul spre casă să te fi ținut în brațe ziua care ne-a mai rămas
mâine e luni și tu pleci cu perfuzia atârnând de brațul drept
ușor aplecat spre urechea cerului în zumzăitul ambulanței
copilul mă privește râzând în brațele mănăstirii, e încă timp 
ficatul se strânge nod în tine dar tu speri într-o minune 
pentru că nimeni nu are dreptul să plece fără să mă fi cunoscut
de atunci strâng în mine oameni care îți seamănă, sărut buze cu anestezic
terapii ocazionale mai puțin începutul lui noiembrie care amestecă
emoții despre care nu vorbim și toamna alunecând pe gât ca un tranchilizant
o moară macină timpul din reflex
lumina cade între oameni ca o sugativă
iubirile lor mute și neîntâmplările se întind epidemic după uitare
în turlele dimineții primești iertarea în genunchi
mai strâng suflete albe în palma rămasă întinsă.

miercuri, 1 noiembrie 2017

originalitate

vorbesc cu un poet despre originalitate
ca despre o găină în cuibarul murdar din piață
luată de-o aripă poezia dă socoteală viilor
ăștia de mișună precum gândacul fără cap
morții nu mai contează s-au arhivat demult odată cu trăirile și spaimele nerostite
pisica e doar o pisică fie că miaună toarce sau doarme într-un colț
locul ei nu e în poezie
fiecare cu pisica lui o tai în două
de singurătate zic că e mai comună decât o bătătură în talpă
acoperi anotimpul cu plasturi dar mesteacănul mai doare un pic
noiembrie pășește autentic pe strada viitorului cu sens unic
e ziua morților arhivați în sertarele memoriei 
colivele adună bob cu bob tristețea omniprezentă
pe morminte vinul se împrăștie în gura răposaților nicio picătură
ironii existențiale dragul meu
cum să scrii despre nemurire când mori încet și privești strada cu spatele la tine.