versuri goale trosnesc în crengile memoriei
acum că iarna intră pe făgașul cuminte al sărbătorilor
aproape nu mai contează
cine am fost înainte ca luminile să-mi umple străzile
ninge peste copilărie și durerile se îmbracă într-un altfel de doliu
albe rânduri și foile veline uitate într-un sertar
e timpul să construim bărci din hârtie și plutind pe aerul geruind a dor
să întoarcem cheia gândului spre veșnicie
începând cu nasturii omului de zăpadă încheiați creativ
peste clipa alunecând rece
în sânul copilei
și apoi, iubite, vom scoate rând pe rând figurine de lut
zâmbind năstrușnic peste zilele strâmbe -
oamenii sunt frumoși, aproape imaculați în ochii îngerului străvezind
în bradul înghesuit în cubul meu
plânsul e colindul mamei strângând la piept pruncul
și haina lui ridică moartea pe umeri
pielea cuvintelor devine tot mai palidă
ca o lumânare suflându-și căldura prin sticla mormintelor.
12.12.2017
© Mihaela Roxana Boboc - felicitare pictată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu