...de Crăciun

Într-o perioadă în care urările curg, uneori obositor de impersonale, simt că ar fi mai bine să tăcem și să lăsăm loc stelei să lumineze în noi. Între atâtea cadouri frumos ambalate, să dăm la o parte măștile și împreună să binecuvântăm pământul cu mii de pași născuți din iubirea aceea care vindecă și doare, care înalță și zdrobește, care ne aduce aproape de adevărul dinăuntru.

E un anotimp care curge alb, cu dorul în rărunchi, cu tot ce am pierdut și după care tânjim cu emoție de copil, știind că nu putem aduce înapoi pe cei dragi și acum lipsă, pe cei iubiți și dăruiți cerului.
Și totuși mă rog să simți cât de mult te iubesc, chiar și atunci când mâinile nu te pot picta nici versurile descrie.

Aievea, între parfumul gutuilor din geam, respiră copila cu genunchii la piept, chemându-te, căutându-se și mai ales, iubind. Naiv, ironic, lucid, cazemate de gânduri și iluzii, topindu-se molcom la picioarele pruncului din iesle.
 
25 decembrie 2017 

 © Mihaela Roxana Boboc