vorbesc cu un poet despre originalitate
ca despre o găină în cuibarul murdar din piață
luată de-o aripă poezia dă socoteală viilor
ăștia de mișună precum gândacul fără cap
morții nu mai contează s-au arhivat demult odată cu trăirile și spaimele nerostite
pisica e doar o pisică fie că miaună toarce sau doarme într-un colț
locul ei nu e în poezie
fiecare cu pisica lui o tai în două
de singurătate zic că e mai comună decât o bătătură în talpă
acoperi anotimpul cu plasturi dar mesteacănul mai doare un pic
noiembrie pășește autentic pe strada viitorului cu sens unic
e ziua morților arhivați în sertarele memoriei
colivele adună bob cu bob tristețea omniprezentă
pe morminte vinul se împrăștie în gura răposaților nicio picătură
ironii existențiale dragul meu
cum să scrii despre nemurire când mori încet și privești strada cu spatele la tine.
Extraordinar final!
RăspundețiȘtergereMulțumesc! :)
RăspundețiȘtergere„cum să scrii”? Cum spunea Nicolinka („Război și pace”) în finalul vol. IV: „Dar va veni o zi când... să fiu și eu așa cum erau oamenii pe care-i descrie PLUTARH.”
RăspundețiȘtergere