Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

joi, 27 iulie 2017

Rapsodia simțurilor


linia fină între Dumnezeu și om
se prelinge pe degetele poetului și chipul lui se transformă în ceară
aparenta neliniște e o rapsodie a simțurilor unde ciocârliile se transformă în dor
ce doină e poporul meu și cântec de jale din naiul zamfirei 
povestitorul tâlcuiește morții din suflet și nasturii mânecii se desfac 
o aripă se întinde în zadar spre cămașa poeziei și rămâne stingheră
ca o pasăre uitată pe limba de pământ a bătrânilor 
nimic nu se pierde din ce n-a existat și aici, în vârful cuvintelor, osemintele lor plâng
a mir cu prețul sângelui,
a nemurire.


foto: Mihaela R. Boboc, Sighetu Marmației, Festivalul de Poezie 2009, în compania lui Gheorghe Iovu, Nicolae Dabija, Ion Zubașcu.





















miercuri, 26 iulie 2017

Iubește-te!

centrul inimii tale ești tu,
copiii îți prind urma chipului
râd odată cu vântul din părul tău și obrajii se colorează a fericire,
a flori de câmp împletite în spicele verii -
telefoanele au amuțit și nu e nevoie de cuvinte,
ți-am arătat rănile dezgolite în zborul păpădiei prin copilărie
poeții dorm în cimitirul cuvintelor
până miros a vise întoarse de ploi și oasele lor sunt o spovedanie mută;
pentru fiecare dimineață pe care o așezi în mine
scriu poeme pe brațele crucii
ești povestea pe care n-o împarți cu altcineva 
în sânul meu literele se amestecă cu întunericul și mereu câștigi de-mi aduci
învierea în candela din mâinile cerului
am un dor nebun să pictez zâmbete pe asfalt,
să-mi ghicești liniile cretei adulmecând pământul
în îmbrățișarea culorilor și liniștea aceasta
cu pași liturgici prin mine -
păgânul singurătății își leapădă straiele și moartea lui e începutul iubirii,
acolo te găsesc cu fața spre lume,
femeie, iubește-ți cearcănele gândurilor,
surde țipete de pescăruși mângâie zarea.








 




marți, 25 iulie 2017

Grupaj poeme ecreator.ro

http://www.ecreator.ro/poezie/5001-poezii-de-mihaela-roxana-boboc-2.html

Terapia dependenței de iubire

365! de când n-am mai trimis scrisori de dragoste fără timbru,
am legănat corăbii de hârtie pe apa copilăriei,
am trăit iubirile femeilor ca și când ar fi ale mele,
am sărutat buzele legământului și am așteptat în banca întâi a fiecărei dimineți


printre rânduri am sorbit cafeaua de pe chipul tău
când plouă și îndepărtezi golul din stomac cu o privire
care ucide și naște
ucide și resuscitează
inima asta încăpățânată să iubească
altfel am putea vorbi până am pierde șirul gândurilor
cineva bate la ușa nopții dar nu-i deschid
îngerul pleacă cu rugăciunile mele pe umăr
îl privesc, are pasul blând și inima ține în brațe cuvintele
fără să scrie epilogul
365, doar numere într-un evantai de zăpadă
am putea schimba oricând ordinea
să-i spunem terapiei iubire și iubirii terapie
din piept ies anotimpuri de ceară
și toate se învelesc în ora când toate dorm
mai puțin copilul care îngână noaptea ca pe un refren de poveste
copilul maicii mele și prima lui scrisoare
pentru o rândunică zburând către pântecele lumii
să-i pună inima pe tipsia poeziei.


...a dragoste

Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai iubi
din creștetul poeziei până în tălpile copilăriei
așteptând soarele să apună fără timp
ating iarba și miroase a bujori și nemurire
a stele aninate-n părul verii, când toate în jur își desfac aripile
femeile împletesc vise pe buzele lui cireșar
le strâng în brațe și mâinile lor miros a cer
norii își țin ascunse poverile
în desaga călătorului cartea poemelor nerostite se preface în pâine -
ai gustul sării pe brațele nopții
inima mea înalță zmeie și cerul se gâdilă a dragoste
cred în semne și de-mi cobori în adâncurile mării
scoate și talismanul ca o pisică neagră în calea profeților
nimic nu arde din ce nu trece întâi prin pielea cuvintelor,
nici tu nu ești din lumea asta. De ce ai locui în seceta zilelor
când rugul nopții te naște înger alb în ochii lui Dumnezeu
și sângele urcă pe creste nebănuit de înalte?
Versurile acestea se vor duce pe apa cuminte a iluziei
se vor întoarce corăbii de lemn dulce și lumea va pluti măcar un timp
fără luntre.


În liturghia dimineții

Ce e iubirea decât un șirag de emoții tăinuite
în atriile poeziei
ce sterp e cuvântul când nu-mi ești
și te strig deși am murit înainte să te nasc
țineam peretele acela în brațe și sângele curgea din mine
te-am strâns apoi la piept fără să mă doară nimic
odată cu tine lumea a devenit o fărâmă de dumnezeire
și trupul tău plăpând mai sfânt decât aș putea scrie
totuși dorm cu mâna în părul copilăriei, dorm și mi-e frică
de absența ta
nimeni nu învață mamele să trăiască
nu-mi spune: iată, Dumnezeu s-a împărțit din trupul tău într-o mie de spaime
să le duci cu tine la râu și să te lepezi de singurătate
în liturghia dimineții
îngenunchez, orele se duc ușor pe obrazul verii
desenez corăbii și iubesc, cu fiecare șoaptă, copilul din mine își vindecă rănile
să mă ierți când din poezia mea va rămâne doar lampadarul unui vis
să nu plângi
mamele vin odată cu îngerii
și rămân în polenul zilelor cu mâinile pline de iubire.


Locuind într-un pumn de femeie

Există cel puțin un om în viața fiecăruia
alături de care raiul e un prunc întors în pântece
există cel puțin un suflet care scoate phoenicși
din propriul cuib de vise
acesta nu este un poem de dragoste
e dragostea însăși locuind într-un pumn de femeie
mai mic decât inima păsărilor, mai neînsemnat decât pasul furnicii
totuși azi cerul și-a dezlegat mâinile și cântă
vocea devine mai adâncă, aproape șoptită în țipetele lumii
cum te aud în bătaia pământului și toaca se sfințește a nesomn
am uitat să pun lumina în glastră și acum se joacă cu chipul bizantin al memoriei
când puneai pensula în vin și cerbii sălbatici ai copilăriei
veneau mereu să se adape din cuvinte
așa m-ai cunoscut
hoinărind prin griuri cu soarele la piept
iubesc rătăcirea îngerilor în palmele tale
când deschizi pumnul pruncului și degetele lui te strâng a lapte și viață
anii poartă miros de tămâie și poalele timpului se curbează a rugăciune
a raze văratice peste ploile cochiliei mele.

joi, 20 iulie 2017

A îngeri și ploi

Vă dau un trup, munților,
să înveliți poezia cu frigul sub coaste
să nu lăsați să curgă cerul în mrejele lunii
să nu-mi lăsați copilăria stearpă 
și cuvinte să duceți pe creste
cuvinte aprige în râul din palma ta
când întorci norii din mine în fânul toamnei
cu mere domnești în veacul dospind de singurătate
și curcubee văratice în ochii maicii mele
vă dau un trup, văilor,
să-mi nașteți flori de câmp sub gene
și tata să învie între vise 
ca dormind să iert pământul și crucile lungi
mirosind a îngeri și moarte
a cer și ploaie
a tine 
și dorul din umbra buzelor
să sufle iubirii păpădii...
ce noapte e afară și sufletul lumină în bătaia silabelor
fereastra se face tot mai mică
iar trupul meu, o pătură de umbre,
un vis culcat pe iarbă
cu brațele întinse, 
jumătate din pâinea poeților se frânge în potir
cealaltă jumătate hrănește îngerii
a dragoste și somn.



*Poetului care cerea un trup munților, Lucian Blaga, și amintirii lui neșterse peste veacuri...
”Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, /

şi totuşi / 
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, / 
căci lutul tău slab / 
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet / 
ce-l port.”














duminică, 9 iulie 2017

Îngerii nu mor...in memoriam Sorin Șaguna

Îl vedeam adesea duminica, la biserica Sf. Gheorghe din Buzău. Eu în cor, el în partea dreaptă, în rândul bărbaților. Era îmbrăcat în alb, frumos ca un înger. Ireal aproape. Nu părea din lumea asta. Rămânea la sfârșit să discute cu părintele paroh, Abaza Nicolae, un om de o calitate morală ieșită din comun. Se bucura de tinerețea lui, de cuvintele și necuvintele lui.

Îmi aduc aminte că vorbeam cu sora mea, Irina, despre el și poezia lui, despre visul de actor care creștea în el odată cu vârsta. Despre el și îndrăzneala lui, care nu avea nimic de-a face cu tupeul. O bucurie de a trăi, o asumare a vieții, o încredere dincolo de aparențe. Transforma în frumos tot ce atingea. Și mi-era teamă, ne era teamă, că era prea bun și frumos. Și de obicei oamenii aceștia speciali sunt luați prea devreme. Discuția aceasta se întâmpla în 2010. Intrasem deja în lumea poeziei, cu încredere în zidirea asumată în cuvânt.

Într-o duminică, m-am oprit în fața bisericii, după slujbă și am vorbit. Cred că sora mea a făcut prezentările. Îl cunoștea. Nu rețin discuția, sigur ceva despre poezie, câteva cuvinte, dar chipul lui de înger m-a urmărit multă vreme. I-am urmărit, ulterior, traiectoria în lumea teatrului și poeziei, îndeosebi, și m-am bucurat de succesul lui bine meritat.

Acum 3 ani, s-a făcut liniște. Și îngerii au făcut loc în cer celui pe care l-au trimis. Moartea lui Sorin nu m-a suprins, chiar dacă m-a îndurerat mult. Prea era de-al lui Dumnezeu. Contagios, în cel mai pozitiv mod. O dragoste de viață molipsitoare, curajul de a ține viitorul de mână și o puritate a gândurilor și sentimentelor. Nu poți intra în poezia lui Sorin cu sufletul pângărit. Pur și simplu vei fi respins și chemat atunci când în tine va plânge frumosul, lacrimă cu lacrimă, cuvânt lângă cuvânt.

Și pentru că nimic nu e întâmplător, acum doi ani m-am mutat în același bloc cu părinții lui. Le urmăresc durerea de pe chip, chiar bine mascată și știu că nimic de aici nu-i poate alina. Sorin a murit convins de acel dincolo și probabil scrie pe nori. Lumea teatrului s-a subțiat, precum un pustnic, după plecarea lui. Aievea, Sorin trăiește prin cuvinte, prin iubirea celor care nu l-au uitat.


Sorin Șaguna (1989 - 2014):

„Îmi place iubirea şi ce e dincolo de ea. Îmi plac oamenii. Îmi plac foarte mult lucrurile frumoase şi de calitate. Îmi place să îmi pun piedici pentru ca apoi să le depăşesc. Îmi place poezia. Am publicat trei cărţi, volume dintr-un singur crez: „poezia este logica inimii, nu a raţiunii”. Nu-mi plac lucrurile banale. Nu-mi place să fiu un om banal. Nu-mi place liniştea gratuită din jurul nostru, că nu mai zâmbim şi că nu mai suntem fericiţi chiar dacă viaţa se complică de la o zi la alta“, spunea actorul, într-un interviu pentru Adevărul.

http://www.ziarulmetropolis.ro/sorin-saguna-unul-dintre-cei-mai-promitatori-tineri-actori-a-murit-la-25-de-ani/




luni, 3 iulie 2017

Anotimpul setei

Cuvânt al serilor de vară,
să nu mă uiți în buzunarul orb
cerul se joacă de-a poezia când
miroase a ploaie
a suflete proiectate pe asfaltul umed
terapia sfâșie poetul îmbrăcat în umbra cuvintelor
și haina lui e o moarte aparentă
încape în gulerul memoriei ca-ntr-o adormire a simțurilor
peste ape și răni
peste versurile întoarse ca un bumerang în cămașa copilăriei
iar tu, tată al stepelor bolnave
locuiești în cimitirul gândurilor printre lampadare
de-mi vindeci somnul și văd aievea semne
cum m-ai iubi printre albe iluzii
cum pământul își mângâie brazdele și soarele desculț prin pletele negre
mă învață alfabetul iubirii altfel
de la brâul abandonului în susul cuvintelor
mereu un cer de vrăbii și tu,
(in)certitudinea cuminte a zării
măturându-și razele într-un plânset oval
gura femeii schițează anotimpul setei 
și nicio ploaie nu-i poate săruta ochii
cai albi se adapă din lună și inima ei
inima mea
te uită când nu mai știe să spună nu.