fiecare poem-rugăciune
ți-am adăpat sufletul din cupa spovedaniilor deși
în taină rosteam îmbrățișări peste singurătate și goliciunea se învelea în placenta anotimpului
oamenii iubesc pentru că le e frică de timpul mort dintre noapte și zi
când nu mai sunt ai nimănui
dar eu aparțin chipului tău când plouă și furi din mine cochiliile triste
am cel mai frumos acoperământ când strâng în mâini respirația poemelor nerostite
și Dumnezeu e cu un pas înaintea memoriei
am fost copilul care iubește fluturii dimineților cu rouă
și pâinea amiezilor rătăcite pe trotuarele julite
dacă aș stinge luminile în orașul meu ar rămâne crângul și mâinile îndrăgostiților prinse în părul iubirii
e noapte cu lună, noapte cu prunc născut în mine
îmi așezi în sertarul minții manuscrise pe care le voi uita până în ziua
când se vor scrie singure
așteptarea e un preludiu al inimii bătând cu putere în zăbala timpului
nimeni n-a iubit mai mult decât mine
orice rămășiță a dragostei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu