Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Festivalul internațional de Poezie, Sighetu Marmației, 2017 - Premiul pentru volumul "Spovedania oaselor"

Au trecut opt ani de la primul premiu, obținut la Festivalul de Poezie de la Sighet, Premiul pentru manuscris, care m-a proiectat în lumea literară ulterior, prin volumul de debut "Vers și culoare" apărut la Editura Grinta în 2010.
Opt ani prea lungi dar și prea scurți în același timp. Multe evenimente literare s-au perindat de atunci, lansări de carte și premii obținute. Dar parcă Sighetul meu a rămas același. Cu oameni calzi, poeți cu bucurie în privire și un zâmbet permanent pe chip.
 În aceste zile, a 44-a ediție a festivalului de poezie s-a desfășurat în compania unui juriu bine format, avându-l președinte pe criticul și poetul Gheorghe Grigurcu. O personalitate a literaturii despre care s-ar putea vorbi zile în șir. 
Volumul meu de poezie "Spovedania oaselor", apărut recent la aceeași editură - Grinta, a primit premiul festivalului pentru volum. Alături de mine, pentru volum au fost premiați poetul și directorul revistei cu lungă tradiție: "Familia", Ioan Moldovan și poetul bine cunoscut maramureșenilor, Vasile Morar.
Totodată, s-au înmânat premiile revistelor maramureșene unor poete cu viitor cert într-ale scrisului: Irina Lazar, Violeta Anciu și Adela Conciu.
Ne-am bucurat de compania unor poeți importanți precum Ioan Pintea, directorul bibliotecii județene din Bistrița,  Minerva Chira, poetă și strânsă colaboratoare a Anei Blandiana, Lucian Perța, un parodist de excepție, Vasile Muste, o gazdă impecabilă și un poet care îți aduce aminte în fiecare vers de frumusețea Maramureșului, poetul Nicolae Scheianu, poetul și romancierul Alexa Gavril Bâle, poeta Ileana Nemeș și mulți alții, cărora le cer iertare pentru omisiune.
Seara literară de la Desești ne-a strâns laolaltă sub egida marelui poet Nichita Stanescu, care a început cu un omagiu adus marelui poet, o slujba de pomenire și a continuat cu un memorabil recital de poezie. 
Dincolo de amprenta literară a acestui festival cu tradiție, plec de la Sighet cu Memorialul Victimelor Comunismului și rezistenței, adânc întipărit în suflet, cu viața făcută ghem în stomac odată cu fiecare imagine și rememorare a durerii unor generații prea mult încercate de un sistem pentru care nu găsesc calificative.
Voi reveni aici, în casa poeziei maramureșene, cu sufletul deschis și bucuria de a fi reprezentat Buzăul și poezia sa actuală. 

Mihaela Roxana Boboc, 30 septembrie 2017.
















marți, 26 septembrie 2017

Nudul dimineților

Să ai de ales
să scrii ceva ce moare oricum și totuși să te încăpățânezi să-i dai contur
să-l scoți din tine, din durerea și nebunia unei monocromii
și îmbrăcat în tonuri blânde, tot mai blânde
aproape de spaima albă a dimineților
de profilul tău ascuns în mareea de nisip
lovești pământul și revine glob în ochii mei
te pierd și orice ai spune încape într-o virgulă din caligrafia cerului
o smulg și nu rămâne nimic, aerul se rarefiază în jur
poate nici n-ai existat, iluziile sunt oaze de umanitate uneori
nici tabloul de seară, o mamă și pruncul ei într-un ochi de timp
sau mâna pictorului strângând în pumn dorul ca pe-o nălucă -
spune-i să se oprească, să nu mai picteze respirații
arată-i virgula din palmă și roagă-te să uite
cum lumea se așază în genunchi și fruntea e o semilună furată de gânduri
cum așteptarea doare până la os dar lipsa ei e doar începutul uitării
să ai de ales
și să mergi înapoia ta
culegându-ți pașii în brațele întinse, risipind tot dar nepierzând nimic
memoria culorilor în tentaculele sepiei și peste noi, noaptea ca o îmbrățișare orfană,
scoasă din icoană, mama mă plânge încet
am uitat numele tău, doar coapsa dreaptă mă frige de parcă mâna ta a lăsat un fier încins
departe, cuvintele se răsucesc în cheie și un gust de metal
viața, un lemn unde înfig cuie, să plutească pe spaimele albe
pe nudul dimineților mele
cenușa ta.







duminică, 24 septembrie 2017

Flori de cactus

te iubesc mai ales când nu pot să scriu un rând fără
tine în oasele mele și lumina aceea din ochi proiectată pe umerii goi
pe zilele goale, pe tinerețea furată
la naiba cu toate nimicurile pe care le numesc dragoste și dragostea pe care nu o numesc nicicum
cu oamenii ăștia seci și ambițiile nimănui
te îmbrățișez când ești țintuit de pământ și vocea coboară în iad, în stricăciune și putregai 
florile ies din brațele cactușilor 
ca și cum suferința face lucrurile frumoase sau măcar acceptabile
femeile, o, femeile care-și poartă diminețile pe umeri și poverile în suflet
fără să ceară, fără nimic al lor și deșteptul ăsta de freud le numește instabilo-nedemne
ca și cum ai putea domestici ceva ce nu poți măcar cuprinde în cupola unui gând
mama își revine încet nu că ai fi întrebat dar sunt bine 
așa bine încât te trimit în gura unui septembrie pe care scrie cu litere mari
abandon
așa bine încât iubesc ceea ce urăsc și nu mai urăsc nimic doar râd de strigoi și le strecor usturoi în dinții nopții 
să ne fie de bine, am umblat în cearcănele cuvintelor și tot ne-a ieșit o coastă în plus
inoperabilă moartea 
inoperabilă femeia,  au desfăcut și închis la loc trupul ei
n-au mai găsit nimic de amputat de când poartă raiul în inimă și se peticește așa cum știe
din rugăciuni și grijă înmuiată în fiere
te sărut pe inimă și vântul bate a gol.
 






vineri, 22 septembrie 2017

Ploaia unei generații

Să-ți fie dor!
Dorul veghează ploaia care plânge în chihlimbare
vertebrele se desprind de coloană mușcând cerul
cufundate în cristelniță, gândurile trec pragul dinspre moarte spre viață
un pământ nou se naște din dor
poeții pășesc cu tălpile goale printre cioburile existenței
copiii cresc cu frunțile sărutate de părinții care îngroapă fantasmele odată cu propriile traume
generațiile își mărturisesc durerea cu spatele încovoiat;
Să vă fie dor!
Oameni pierduți în nonsens,
privesc radiografia unei generații care se minte
adormind cu degetul în gură legănați de luna ca o mamă flămândă
în întuneric doar umbrele vorbesc fără noimă
v-au legat la gură și plânsul e ca o ploșniță în blana societății cu trup de oaie
în gură de lup
greșelile au gust de miere și fagurele putrezește sub respirația osândită la orice
mai puțin inima și aorta ei încăpățânată să iubească ploaia din chihlimbare.

Sărută mâna mamei, copile,
sărută-i păcatele pe frunte că mult a iubit
strânge frica îmbrăcată în haina revoluției cu gloanțe de plumb în tocul ferestrei și trupul firav dârdâind a moarte 
și trupurile laolaltă îmbrățișând ropotul vremurilor cu miros de libertate
apoi setea care mistuie plămânii în cancerul dorului de țară
copiii plâng pe dinăuntru și banu-i monedă de schimb
pentru inimi flămânde.

Îmbrățișează-ți tatăl, copile,
măcar că mâinile doar aerul cuprind în brațe
sărută-i umbra rămasă în cuier și ceartă durerea torcând a pradă învinsă.
Apoi vino și urmează-ți. 









miercuri, 20 septembrie 2017

Dinți de lapte

La parterul clinicii se perindă halate albastre
din când în când cineva iese și anunță o naștere 
moartea nu poate fi anunțată 
se infiltrează tacit între chipurile preocupate
ne afundăm în fotoliile negre și depănăm amintiri cu mama tânără,  cu pântecele plin de mine
și un gol imens se prelinge pe picioare până în vârful degetelor 
pierderea unei mame nu poate fi răscumpărată nici de gânguritul pruncului
nici de slăbiciunea genelor moștenite 
ne strecurăm fricile în paharele de cafea la 2 lei
cu gust de lapte matern 
ești la terapie intensivă și somnul tău se așterne ca o pecete 
nimeni nu ar trebui să taie burta unei mame 
și să scoată uterul care m-a adăpostit de atâtea palme și spaime
doctorul are ochii blânzi 
deasupra halatul albastru se vede o dâră pe cer
îi zâmbesc 
când scoate moartea cu mâna 
lumina are dinți de lapte.


vineri, 15 septembrie 2017

Fluturi monarh

Ți-am sărutat tâmplele, părinte!
La ora când citești acestea în mâini țin o carte de poeme
am pus negru pe alb ochii inocenței și spovedania oaselor tale, tată,
din ziua cu moarte, trăiește în paginile ei
anii s-au îmbarcat clandestin în corabia pictată
ferestrele ei trec prin lumea ca un submarin, ca o șoaptă pierdută în buzunar
nu mi-e teamă să scriu despre iubirea ștearsă din anotimp
despre hainele ei risipite în pânza de păianjen a regretelor
pot să te iubesc defilând prin mulțimea ca un insectar plin cu fluturi monarh
și petele lor pe soare sunt cer întors în pielea cameleonică a poeziei
aștept un semn că dincolo se doarme cu ochii întredeschiși
și pământul să încapă în iris ca și cum ai vorbi cu Iisus și el ți-ar număra pașii 
când bați în ușă și taci
știind că singurul răspuns a luat cu sine toată durerea.

 








marți, 12 septembrie 2017

What's up

ne-am obișnuit să închidem ferestrele
pe what's up cu două bife pe încredere
tu știi că am uitat să înțeleg cum ai uitat de noi
în lumea sinelui virtual piesele de domino se rostogolesc peste orgolii
e de ajuns o adiere de cuvânt
nu scrijeli cu vârful peniței în inima poetului
uneori mai sângerez
fără să știi cum pun bandaje pe sufletul copilei proiectate pe asfalt
în rest a venit toamna cu parfum de mere domnești
casa bunicilor se închide pe dinăuntru
parcă și mormântul tatei devine mai gol
îmi imaginez oasele mușcate de cancer și îngerul trimis într-o folie de plastic
culcat pe stern
mi-e dor de oamenii prinși în robia cuvintelor
încheieturile lor firave și ochii stepelor blânde
te mărturisesc și cerul se plimbă sub coastele părintelui meu
mama adoarme în visul spânzurat de grindă
mama mamei mele primește anestezic în venele memoriei 
prind rădăcini aici
de parcă m-aș fi născut în răpciune 
și nu în cearcănele nopții de mai
cămașa ta albă se lipește de trupul meu
și nu găsesc sinonim pentru tristețe 
deși saudade e numele nostru când apunem drept printre atâtea memorii strâmbe 
închide naibii ferestrele și deschide ușa 
ploaia îmi bate în tâmple 
până la oase.





sâmbătă, 9 septembrie 2017

Terapia copilului lepădat

am fost copilul de care te lepezi
în chinga inimii te strâng, mamă,
în ceea ce contează,
chipul fragil al durerii nenăscute,
tomberonul anotimpului din care răzbate încă iz de moarte -
fratele meu salvează poeme cu trupul plăpând,
prinde în agrafe timpul și manuscrisul se îngroașă în sertar;
cineva se naște în lipsa ta
va umple zările și neliniștea va crește ca o tumoare în uterul mamei
plâng odată cu terapia care mă înghite ca o sugativă
plâng odată cu trupul tău într-o sută de poeme nerostite -
ai fost copilul de care te lepezi
și viața nescrisă din paginile unei biblii
așa m-ai cunoscut,
cuvintele creșteau în noi măsele, brațe și mergeau desculțe prin dor;
dă-mi să beau, am strigat!
și ai așezat o fântână, și în ea,
trupul femeilor mele, promisiune pentru veșnicie -
cine ar fi crezut că în zori cocoșul va uita să cânte
și iertate de neputință
poemele vor crește copii în orfelinatul gândurilor mele?


din volumul ”Spovedania oaselor”, Grinta, 2017

vineri, 8 septembrie 2017

Volum versuri ”Spovedania oaselor”, Editura Grinta, 2017



A intrat la tipar al 5-lea volum individual de versuri, intitulat ”Spovedania oaselor”.

Cu o prefață semnată de scriitorul Marin Ifrim, verso copertă semnată de criticul Daniel Cristea-Enache, ediție tehnoredactată și îngrijită de Irina Mirică, ”Spovedania oaselor” va apărea în câteva zile, prin grija editurii Grinta, reprezentată de d-l Gabriel Cojocaru.

Mulțumiri tuturor pentru implicare!


















Spovedania oaselor



Dumnezeu face ce face

și dezgroapă oasele morților mei –

șapte ani de durere,

alții șapte, care încotro;

pe strada aceasta numită ironic

viitorului

o românie absurdă alege parlamente înrobite –

sfinții merg pe asfaltul peticit,

în Buzăul martir,

spovedania oaselor scoate lacrimile de sub pământ –

chiar și acum,

în ceasul morții, țara mea

cu limba scoasă

își strigă copiii!

pumnale înfipte în umerii credinței mele,

Doamne,

am făcut cale întoarsă,

din umbra suferinței am croit poeme fără mâneci,

să zboare liber printre cruci;

Ana n-are mere,

are vise frânte în diminețile bolnave

când merge în cimitir ca-ntr-o poveste numai de ea știută

și te iubește pe tine,

cel care scoți lumina din întuneric fără să te arzi;

altfel țara mea e o păpușă kinetică

se zbate pe mare cu mâinile legate,

din piept ies șerpi sticloși

și moise a încremenit între degetele lui michelangelo


înainte să te cunosc credeam că pot ascunde timpul,

acum cuvintele fac implozie,

din ele va ieși o madonă mistuită

și rugul se va stinge încet

la a treia strajă a dimineții;


Dumnezeu face mir

din spovedania oaselor –

oamenii se întorc la casele lor

aprind lumânări pentru sufletul morților,

țara mea leagănă viitorul –

cu mâinile legate

mă leagănă

tu.