Azi este despre noi. La mulți ani, dragii mei!
Să vă bucurați că (ne) suntem. Inima ne bate în trupul acesta, care ne poartă, uneori cu zbucium, alteori cu speranță sau acalmie prin frunzișul zilelor. Suntem vii. Să ne fim!
marți, 31 decembrie 2019
Bilanțul iubirii
Singurul bilanț în care cred este cel al iubirii. Și acolo suntem mereu în contratimp. Nu îndeajuns de prezenți, de iubitori, de darnici cu cei din jur. Și totuși zilele curg, un An Nou stă la pândă, și timpul, această generoasă dar și critică gazdă, ne poftește la masă. O masă de sărbătoare, când ne promitem veșnicia. Ne promitem lucruri pe care le încălcăm apoi. Dar azi este despre focul de artificii. Despre muzică și veselie. Despre îmbrățișări. Și despre visele din paharul ciocnit la miezul nopții.
Azi este despre noi. La mulți ani, dragii mei!
Să vă bucurați că (ne) suntem. Inima ne bate în trupul acesta, care ne poartă, uneori cu zbucium, alteori cu speranță sau acalmie prin frunzișul zilelor. Suntem vii. Să ne fim!
Azi este despre noi. La mulți ani, dragii mei!
Să vă bucurați că (ne) suntem. Inima ne bate în trupul acesta, care ne poartă, uneori cu zbucium, alteori cu speranță sau acalmie prin frunzișul zilelor. Suntem vii. Să ne fim!
vineri, 6 decembrie 2019
Tati, la mulți ani!
Moș Nicolae a venit. În ghetuțele copiilor a nins cu daruri.
În buimăcia cerului deschizându-și norii a iubire, uit să-i mulțumesc copilului fără copilărie.
Celui care s-a încălțat ani de-a rândul în lipsă, până când copilăria nu l-a mai încăput în ghetele ei strâmte.
Azi e semn că în cer se doarme cu ochii întredeschiși. Iubirea, cu poalele ei de zăpadă, acoperă zarea vineție.
Copile, strânge în brațe câinele pribeag, apoi aleargă prin lume cu fulgii din privire
Doare mai puțin, tot mai puțin, umbrele cuvintelor se alungesc pe geamul înghețat
acolo unde iubirea se scrie cu degetul pe rană.
În buimăcia cerului deschizându-și norii a iubire, uit să-i mulțumesc copilului fără copilărie.
Celui care s-a încălțat ani de-a rândul în lipsă, până când copilăria nu l-a mai încăput în ghetele ei strâmte.
Azi e semn că în cer se doarme cu ochii întredeschiși. Iubirea, cu poalele ei de zăpadă, acoperă zarea vineție.
Copile, strânge în brațe câinele pribeag, apoi aleargă prin lume cu fulgii din privire
Doare mai puțin, tot mai puțin, umbrele cuvintelor se alungesc pe geamul înghețat
acolo unde iubirea se scrie cu degetul pe rană.
luni, 2 decembrie 2019
Iertare
Orele își pierd conturul
și diluat de sens
trupul nopții se desface
în poezie și moarte
am ațipit la umbra unui poem
șoptit pe-înserat
la urechea lui decembrie
răsună un colind
departe, doar îngerii adună
zorile scaldă
chipul copilului
și mama,
cu brațele asprei copilării
strânge fulgi de nea
între pleoape.
și diluat de sens
trupul nopții se desface
în poezie și moarte
am ațipit la umbra unui poem
șoptit pe-înserat
la urechea lui decembrie
răsună un colind
departe, doar îngerii adună
zorile scaldă
chipul copilului
și mama,
cu brațele asprei copilării
strânge fulgi de nea
între pleoape.
duminică, 24 noiembrie 2019
Acadele
Acum înțeleg că femeia care nu iubește
moare
în loc nu rămâne decât suma
dimineților când s-a trezit
iubind și ultima fărâmă din dumnezeul tău
și modul cum așezi,
treaptă cu treaptă,
beciul în care vâri
lumină cu lumină
până când iadul devine
bradul de Crăciun
globurile colorate
și acadelele pe care le sugi
așteptând inconștient
copilăria la celălalt capăt.
moare
în loc nu rămâne decât suma
dimineților când s-a trezit
iubind și ultima fărâmă din dumnezeul tău
și modul cum așezi,
treaptă cu treaptă,
beciul în care vâri
lumină cu lumină
până când iadul devine
bradul de Crăciun
globurile colorate
și acadelele pe care le sugi
așteptând inconștient
copilăria la celălalt capăt.
duminică, 10 noiembrie 2019
Pelerinaj în Grecia - Jurnal de Călătorie, partea a cincea
Este duminică dimineața. Ne îndreptăm spre Mănăstirea Sf. Efrem Sirul, aflată la poalele muntelui Olimp.
Este ultima zi de călătorie. De câte ori mă întorc dintr-un pelerinaj, mă întreb cum pot să revin la viața materială, după ce m-am încărcat de atâtea experiențe spirituale, după ce am asimilat atâtea trăiri. Întotdeauna trecerea este grea. Primele zile după pelerinaj experimentez o stare de pierdere, tânjesc după apropierea de suflet.
Am aflat o parte din rai la Mănăstirea Sf. Efrem Sirul. Totul aranjat cu bun-gust, fiecare colț cu rostul său, de parcă nimic nu a fost lăsat la întâmplare. Fotografiile vorbesc de la sine.
Am părăsit cu greu, poate, cel mai frumos loc din acest pelerinaj și la 25 km depărtare, am mers la Mănăstirea Sf. Dionisie.
Mănăstirea Sf. Dionisie din Olimp este întemeiată de Sf. Dionisie în secolul al XVI-lea. În 1821 este dărâmata de turci și călugării sunt uciși. Mănăstirea a funcționat ca o școală teologică. A fost reconstruită în 1878. Multe femei și copii au fost adăpostiți în mănăstire, de atacurile turcilor.
Am intrat in biserică și am cântat cu toții troparul Sfântului Dionisie. O atmosferă de liniște și pace s-a așezat peste noi.
Ne apropiem de ultimele ore petrecute împreună. Suntem mai uniți, mai legați unul de altul, și cel mai important, mai aproape de Dumnezeu.
Este ultima zi de călătorie. De câte ori mă întorc dintr-un pelerinaj, mă întreb cum pot să revin la viața materială, după ce m-am încărcat de atâtea experiențe spirituale, după ce am asimilat atâtea trăiri. Întotdeauna trecerea este grea. Primele zile după pelerinaj experimentez o stare de pierdere, tânjesc după apropierea de suflet.
Am aflat o parte din rai la Mănăstirea Sf. Efrem Sirul. Totul aranjat cu bun-gust, fiecare colț cu rostul său, de parcă nimic nu a fost lăsat la întâmplare. Fotografiile vorbesc de la sine.
Am părăsit cu greu, poate, cel mai frumos loc din acest pelerinaj și la 25 km depărtare, am mers la Mănăstirea Sf. Dionisie.
Mănăstirea Sf. Dionisie din Olimp este întemeiată de Sf. Dionisie în secolul al XVI-lea. În 1821 este dărâmata de turci și călugării sunt uciși. Mănăstirea a funcționat ca o școală teologică. A fost reconstruită în 1878. Multe femei și copii au fost adăpostiți în mănăstire, de atacurile turcilor.
Am intrat in biserică și am cântat cu toții troparul Sfântului Dionisie. O atmosferă de liniște și pace s-a așezat peste noi.
Ne apropiem de ultimele ore petrecute împreună. Suntem mai uniți, mai legați unul de altul, și cel mai important, mai aproape de Dumnezeu.
sâmbătă, 9 noiembrie 2019
Pelerinaj în Grecia - Jurnal de Călătorie, partea a patra
Ore de priveghere. Ore mici, în care ești singur cu povestea nescrisă, singur, tu și Dumnezeu, tu și propriile neputințe și dureri, luate pe umerii rugăciunii.
Pașii înceți purtați spre locul de închinare, la intrare copiii adormiți pe trepte, ascultă povesti direct din rai. Părinții le veghează somnul și rugăciunea lor se ridică, fără fum, în văzduh.
Este o noapte de noiembrie caldă, o noapte în care nimeni nu doarme. Catedrala este plină ochi, generații pe care nimeni nu le mai vede mergând în aceeași direcție, se unesc sub același dor. Dorul de Dumnezeu. Aseară a fost despre momentul acela în care cazi în genunchi la racla Sfântului și te furnică palmele. Când ți se taie respirația și ieși plângând de dor și fericire, de dor și durere. Pentru ceea ce ai fost, parte dintr-un întreg care s-a rupt în mii de părticele.
Pentru ceea ce ai nevoie să regăsești, atunci când totul în jur tace.
Avem nevoie de iubire. Avem nevoie unii de alții, să ne aducem aminte de Dumnezeu. Cu toată iubirea aceasta care nu tace, ci mai mult sporește.
Am văzut oameni strânși laolaltă și împărtășindu-se din același potir. Am văzut cum somnul se biruie, rupând din aceeași pâine, a rugăciunii.
Căutăm adesea minuni, pentru a crede. Căutam dovezi palpabile pentru ceva ce este deja în noi. Iubirea, credința, miracolul se întâmplă când ieșim din noi înșine, pentru a fi o singură inimă. Una care bate invers. Dintru tulpini în rădăcină, dintru creație înspre Creator.
Și dacă am văzut acestea, o nouă noapte se poate așterne nevătămată. Și eu, și tu...aceeași bucurie strânsă în potir.
Pașii înceți purtați spre locul de închinare, la intrare copiii adormiți pe trepte, ascultă povesti direct din rai. Părinții le veghează somnul și rugăciunea lor se ridică, fără fum, în văzduh.
Este o noapte de noiembrie caldă, o noapte în care nimeni nu doarme. Catedrala este plină ochi, generații pe care nimeni nu le mai vede mergând în aceeași direcție, se unesc sub același dor. Dorul de Dumnezeu. Aseară a fost despre momentul acela în care cazi în genunchi la racla Sfântului și te furnică palmele. Când ți se taie respirația și ieși plângând de dor și fericire, de dor și durere. Pentru ceea ce ai fost, parte dintr-un întreg care s-a rupt în mii de părticele.
Pentru ceea ce ai nevoie să regăsești, atunci când totul în jur tace.
Avem nevoie de iubire. Avem nevoie unii de alții, să ne aducem aminte de Dumnezeu. Cu toată iubirea aceasta care nu tace, ci mai mult sporește.
Am văzut oameni strânși laolaltă și împărtășindu-se din același potir. Am văzut cum somnul se biruie, rupând din aceeași pâine, a rugăciunii.
Căutăm adesea minuni, pentru a crede. Căutam dovezi palpabile pentru ceva ce este deja în noi. Iubirea, credința, miracolul se întâmplă când ieșim din noi înșine, pentru a fi o singură inimă. Una care bate invers. Dintru tulpini în rădăcină, dintru creație înspre Creator.
Și dacă am văzut acestea, o nouă noapte se poate așterne nevătămată. Și eu, și tu...aceeași bucurie strânsă în potir.
vineri, 8 noiembrie 2019
Pelerinaj în Grecia - Jurnal de Călătorie, partea a treia
Mănăstirea Sf. Efrem cel Nou (Nea Makri), cu hramul Bună Vestire a Maicii Domnului, este întemeiată la jumătatea secolului al XIII-lea. În 1425 este distrusă de turci și monahii sunt uciși după multiple chinuri.
In 1945, monahia Macaria vine pe această colină, a "neprihăniților" și cu mâna ei scoate rămășițele vechii Mănăstiri. Ușor - ușor se conturează ruinele vechii Mănăstiri.
În 1950 maica are un vis în care un bărbat îmbrăcat în haine monahale vine și îi relatează că îl cheamă Efrem, că a trăit în acele locuri și modul în care s-a sfârșit. O conduce spre rămășițele lui pământești. Ea le așază în racla și scrie tot ce i-a relatat Sfântul.
Sfântul Efrem s-a născut pe 14 septembrie 1834 și de mic a căutat asceza. Intră în Mănăstirea Nea Makri. În 1425 este printre monahii chinuiți de turci, vreme de opt luni. În 5 mai 1426 își dă obștescul sfârșit.
Așa incepe cultul acestui sfânt mucenic, care se extinde în întreaga Grecie, grație minunilor înfăptuite. Foarte mulți bolnavi se vindecă la racla sa de boli incurabile. Dar Sf. Efrem are o particularitate. Este ocrotitorul celor care trăiesc momente delicate, de cumpănă. A celor suferinzi de depresie și suferințe sufletești. Este un sfânt cu suflet sensibil, căutător al ascezei, înțelegând natura umană și ajutând la recuperarea celor care se roagă cu credință.
În 1998 este canonizat drept sfânt, dar minunile săvârșite datează cu mult timp înaintea canonizării. Mărturiile au venit de la zeci de mii de oameni, care au semnat petiții, mărturisind modul în care au fost ajutați de acest sfânt.
Am intrat în Mănăstire sub impresia cuvintelor împărtășite de părintele meu. Am sărutat racla acestui sfânt și am simțit bucurie și emoție lăuntrică.
O oră am petrecut în Sf. Mănăstire. Un loc al liniștii și regăsirii. Cu greu părăsești acest spațiu al echilibrului interior.
Totuși, pelerinul este mereu în căutare și contratimp cu sine însuși. Încercăm să luăm ce este mai bun de oriunde călătorim. Să ne încarcăm de bucurie și să ne descărcăm de griji. Uneori ne opresc propriile gânduri și limite, alteori timpul pare să ne fie piedică. Rămân aceste fotografii și senzația, care nu te părăsește, mult timp după aceea.
Suntem în Portul din Pireu, avem o oră de voie înainte să plecăm cu ferry-boat-ul spre Insula Eghina. Fiecare se relaxează așa cum poate. Pe la magazine, cu o mica brioșa sau o cafea la îndemână.
Drumul cu ferry-boat-ul a fost unul de nouăzeci de minute. Timp de fotografii și socializare.
Ajungem pe insula Eghina și mergem să ne închinăm la mănăstirea întemeiată de Sf. Nectarie, în paraclisul unde este depus capul său.
Sfântul Nectarie este un sfânt iubit în întreaga lume. Este cunoscut drept vindecătorul de cancer și boli incurabile. El însuși moare de cancer, după o grea suferință. Cine ar fi putut înțelege mai bine suferința unui om bolnav de cancer, decât cel care a trecut prin toate durerile și degradarea fizică cauzată de această necruțătoare boală?
Născut într-o familie săracă, la data de 1 octombrie 1846, Sfântul Nectarie duce o viața grea. La 16 ani pleacă la muncă. La 20 de ani ajunge în Insula Chios și profesează ca învățător. Alege calea monahală și face studii teologice la Atena. În 1889 este hirotonit episcop, dar rămâne doar doi ani în această funcție. Începând cu 1891 rămâne ca predicator.
În 1904 construiește mănăstirea din Eghina. La 74 de ani moare de cancer, pe 1 octombrie 1920.
Foarte multe persoane au venit să se închine la sfintele moaște ale Sf. Nectarie. Mâine va avea loc o procesiune după Sfânta Liturghie, unde sunt așteptați pelerini din toată lumea.
Mănăstirea este un tărâm al florilor, care împreună cu treptele de piatră creează un cadru feeric.
Urmează în această noapte slujba de priveghere, unde ne vom ruga, cu inimă curată, pentru sănătate și mângâiere sufletească.
In 1945, monahia Macaria vine pe această colină, a "neprihăniților" și cu mâna ei scoate rămășițele vechii Mănăstiri. Ușor - ușor se conturează ruinele vechii Mănăstiri.
În 1950 maica are un vis în care un bărbat îmbrăcat în haine monahale vine și îi relatează că îl cheamă Efrem, că a trăit în acele locuri și modul în care s-a sfârșit. O conduce spre rămășițele lui pământești. Ea le așază în racla și scrie tot ce i-a relatat Sfântul.
Sfântul Efrem s-a născut pe 14 septembrie 1834 și de mic a căutat asceza. Intră în Mănăstirea Nea Makri. În 1425 este printre monahii chinuiți de turci, vreme de opt luni. În 5 mai 1426 își dă obștescul sfârșit.
Așa incepe cultul acestui sfânt mucenic, care se extinde în întreaga Grecie, grație minunilor înfăptuite. Foarte mulți bolnavi se vindecă la racla sa de boli incurabile. Dar Sf. Efrem are o particularitate. Este ocrotitorul celor care trăiesc momente delicate, de cumpănă. A celor suferinzi de depresie și suferințe sufletești. Este un sfânt cu suflet sensibil, căutător al ascezei, înțelegând natura umană și ajutând la recuperarea celor care se roagă cu credință.
În 1998 este canonizat drept sfânt, dar minunile săvârșite datează cu mult timp înaintea canonizării. Mărturiile au venit de la zeci de mii de oameni, care au semnat petiții, mărturisind modul în care au fost ajutați de acest sfânt.
Am intrat în Mănăstire sub impresia cuvintelor împărtășite de părintele meu. Am sărutat racla acestui sfânt și am simțit bucurie și emoție lăuntrică.
O oră am petrecut în Sf. Mănăstire. Un loc al liniștii și regăsirii. Cu greu părăsești acest spațiu al echilibrului interior.
Totuși, pelerinul este mereu în căutare și contratimp cu sine însuși. Încercăm să luăm ce este mai bun de oriunde călătorim. Să ne încarcăm de bucurie și să ne descărcăm de griji. Uneori ne opresc propriile gânduri și limite, alteori timpul pare să ne fie piedică. Rămân aceste fotografii și senzația, care nu te părăsește, mult timp după aceea.
Suntem în Portul din Pireu, avem o oră de voie înainte să plecăm cu ferry-boat-ul spre Insula Eghina. Fiecare se relaxează așa cum poate. Pe la magazine, cu o mica brioșa sau o cafea la îndemână.
Drumul cu ferry-boat-ul a fost unul de nouăzeci de minute. Timp de fotografii și socializare.
Ajungem pe insula Eghina și mergem să ne închinăm la mănăstirea întemeiată de Sf. Nectarie, în paraclisul unde este depus capul său.
Sfântul Nectarie este un sfânt iubit în întreaga lume. Este cunoscut drept vindecătorul de cancer și boli incurabile. El însuși moare de cancer, după o grea suferință. Cine ar fi putut înțelege mai bine suferința unui om bolnav de cancer, decât cel care a trecut prin toate durerile și degradarea fizică cauzată de această necruțătoare boală?
Născut într-o familie săracă, la data de 1 octombrie 1846, Sfântul Nectarie duce o viața grea. La 16 ani pleacă la muncă. La 20 de ani ajunge în Insula Chios și profesează ca învățător. Alege calea monahală și face studii teologice la Atena. În 1889 este hirotonit episcop, dar rămâne doar doi ani în această funcție. Începând cu 1891 rămâne ca predicator.
În 1904 construiește mănăstirea din Eghina. La 74 de ani moare de cancer, pe 1 octombrie 1920.
Foarte multe persoane au venit să se închine la sfintele moaște ale Sf. Nectarie. Mâine va avea loc o procesiune după Sfânta Liturghie, unde sunt așteptați pelerini din toată lumea.
Mănăstirea este un tărâm al florilor, care împreună cu treptele de piatră creează un cadru feeric.
Urmează în această noapte slujba de priveghere, unde ne vom ruga, cu inimă curată, pentru sănătate și mângâiere sufletească.
joi, 7 noiembrie 2019
Pelerinaj în Grecia - Jurnal de Călătorie, ziua a doua
Imediat după micul dejun luat la hotelul Mediterranean Resort, la ora 8.30 am pornit spre Mănăstirea Kato Xenia, unde se află o părticică din Brâul Maicii Domnului și Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, pictată de Sf. Evanghelist Luca.
Ne-am odihnit excelent noaptea trecută, oboseala acumulată în prima zi de nesomn nu a lăsat loc de rezerve.
Sunt 18 grade, vreme excelentă pentru călătorie. Toamna este blândă, ici-colo pâlcuri galbene, încă mult verde, iar muntele Olimp ne străjuiește pe partea dreaptă a drumului.
Trecem printr-un tunel lung de 6 km, perfect luminat, timp în care părintele nostru ne povestește despre ceea ce urmează să vedem, conectându-ne cu istoria locului.
Mănăstirea Kato Xenia are două părticele din brâul Maicii Domnului. Brâul a fost țesut din păr de cămilă de către Maica Domnului și dăruit apostolului Toma, care nu a reușit să fie prezent la înmormântarea Ei, pentru încredințare.
Din istoria brâului, aflu că Împărăteasa Zoe se îmbolnăvește de o boală incurabilă și este vindecată de brâul Maicii Domnului, iar ulterior împărăteasa ia brâul și îl bordează cu fir de aur, întru cinstirea Maicii Sfinte, repunându-l ulterior în raclă. Acest lucru este sărbătorit în calendarul ortodox în data de 31 octombrie.
In 1522 două părticele sunt desprinse din Brâu și aduse Mănăstirei Kato Xenia, construită de împăratul Constantin Paleologul. Kato Xenia înseamnă străina de jos. Străina, aici, este o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, ajunsă aici în mod miraculos. De Jos pentru că mănăstirea este construită pe țărmul mării.
O altă consemnare ne indică faptul că Brâul Maicii Domnului a fost adus în 1813 și în Țara Românească, unde era epidemie de ciumă și la două zile după aducerea lui, epidemia se oprește.
Ajungem la Mănăstirea Kato Xenia. Hramul ei este Odovania Prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, sărbătorit la data de 23 august.
Pot confirma că Mănăstirea este un colț de rai. Închinarea la icoana Maicii Domnului îmi aduce mângâiere. Mă rog pentru cei dragi și rămași în inimă.
Trecem cu ferry-boat-ul pe Insula Evia și ne continuăm deplasarea către localitatea Prokopi, unde ne închinăm la moaștele Sfântului Ioan Rusul, patronul bisericii Eroilor.
Excursia cu ferry-boat-ul a fost prilej de bucurie, socializare și fotografii.
Părintele Ioan ne povestește pe drum despre viața Sfântului Ioan Rusul, despre căderea lui în robia turcă și despre refuzul lui categoric de a renunța la Hristos și la religia creștină.
Întrucât am o evlavie aparte pentru acest sfânt, am intrat cu emoție în biserică. Când am ajuns la racla sa, deja mă furnicau palmele. M-am închinat și sărutând cinstitele moaște, am participat la Slujba Acatistului Sfântului Ioan Rusul. De nedescris, bucuria tuturor. O comuniune întru iubire.
Era aproape seară când am plecat din Prokopi. Am cinat în apropierea bisericii, la un local cu specific grecesc. Mâncare bună și voie bună.
Ne-am cazat, ulterior, în Chalkida, la hotel Philoxenia, de patru stele. Ne bucurăm de spațiu și confort, iar marea este din nou, la picioarele noastre.
Mâine se anunță o nouă zi, cu un hram pe măsură, sfinții Arhangheli, printre ai căror protejați se află și subsemnata.
Ne-am odihnit excelent noaptea trecută, oboseala acumulată în prima zi de nesomn nu a lăsat loc de rezerve.
Sunt 18 grade, vreme excelentă pentru călătorie. Toamna este blândă, ici-colo pâlcuri galbene, încă mult verde, iar muntele Olimp ne străjuiește pe partea dreaptă a drumului.
Trecem printr-un tunel lung de 6 km, perfect luminat, timp în care părintele nostru ne povestește despre ceea ce urmează să vedem, conectându-ne cu istoria locului.
Mănăstirea Kato Xenia are două părticele din brâul Maicii Domnului. Brâul a fost țesut din păr de cămilă de către Maica Domnului și dăruit apostolului Toma, care nu a reușit să fie prezent la înmormântarea Ei, pentru încredințare.
Din istoria brâului, aflu că Împărăteasa Zoe se îmbolnăvește de o boală incurabilă și este vindecată de brâul Maicii Domnului, iar ulterior împărăteasa ia brâul și îl bordează cu fir de aur, întru cinstirea Maicii Sfinte, repunându-l ulterior în raclă. Acest lucru este sărbătorit în calendarul ortodox în data de 31 octombrie.
In 1522 două părticele sunt desprinse din Brâu și aduse Mănăstirei Kato Xenia, construită de împăratul Constantin Paleologul. Kato Xenia înseamnă străina de jos. Străina, aici, este o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, ajunsă aici în mod miraculos. De Jos pentru că mănăstirea este construită pe țărmul mării.
O altă consemnare ne indică faptul că Brâul Maicii Domnului a fost adus în 1813 și în Țara Românească, unde era epidemie de ciumă și la două zile după aducerea lui, epidemia se oprește.
Ajungem la Mănăstirea Kato Xenia. Hramul ei este Odovania Prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, sărbătorit la data de 23 august.
Pot confirma că Mănăstirea este un colț de rai. Închinarea la icoana Maicii Domnului îmi aduce mângâiere. Mă rog pentru cei dragi și rămași în inimă.
Trecem cu ferry-boat-ul pe Insula Evia și ne continuăm deplasarea către localitatea Prokopi, unde ne închinăm la moaștele Sfântului Ioan Rusul, patronul bisericii Eroilor.
Excursia cu ferry-boat-ul a fost prilej de bucurie, socializare și fotografii.
Părintele Ioan ne povestește pe drum despre viața Sfântului Ioan Rusul, despre căderea lui în robia turcă și despre refuzul lui categoric de a renunța la Hristos și la religia creștină.
Întrucât am o evlavie aparte pentru acest sfânt, am intrat cu emoție în biserică. Când am ajuns la racla sa, deja mă furnicau palmele. M-am închinat și sărutând cinstitele moaște, am participat la Slujba Acatistului Sfântului Ioan Rusul. De nedescris, bucuria tuturor. O comuniune întru iubire.
Era aproape seară când am plecat din Prokopi. Am cinat în apropierea bisericii, la un local cu specific grecesc. Mâncare bună și voie bună.
Ne-am cazat, ulterior, în Chalkida, la hotel Philoxenia, de patru stele. Ne bucurăm de spațiu și confort, iar marea este din nou, la picioarele noastre.
Mâine se anunță o nouă zi, cu un hram pe măsură, sfinții Arhangheli, printre ai căror protejați se află și subsemnata.
miercuri, 6 noiembrie 2019
Pelerinaj în Grecia - Jurnal de Călătorie - ziua întâi
Este 6 noiembrie. Acum unsprezece ani, în această zi mi-am îngropat tatăl, și imediat după, mi-am dezgropat scrisul. Este o formă de terapie care mi-a transformat întreaga structură lăuntrică.
În acest început de noiembrie mă aflu în pelerinaj în Grecia. Am plecat la drum ieri, la ora 18 cu autocarul. Noaptea am petrecut-o pe drum, așa cum îi stă bine călătorului. Am ajuns în Salonic, în această dimineață, în jurul orei 8, obosiți, dar nu mai puțin dispuși să descoperim obiectivele turistice.
Am vizitat pe rând: Biserica Sfântul Dumitrie Izvoratorul de Mir, unde se află moaștele sfântului Dimitrie și ale Sf. Anisia, Catedrala Metropolitană din Salonic, unde se află moaștele Sf. Grigorie de Palama, Biserica Sf. Teodora cu moaștele sfintei, Biserica Sf. Sofia cu moaștele Sf. Vasile cel Mare, și Turnul Alb datând din secolul al XV-lea, într-un parcurs pietonal, în care am avut posibilitatea să descoperim orașul Salonic, ca un loc încărcat de tradiție, fără să piardă din elementele de modernitate, specifice unui oraș european. Obiectivele religioase sunt deosebite și merită a fi vizitate. M-a impresionat modul în care sunt integrate în zgomotul citadin. Firesc, ca o trecere de la lumesc la divin, fără pregătire suplimentară. Un pas la plimbare pe trotuarul, care cotește brusc într-un sanctuar. Nu știi când rugăciunea devine o prelungire a unui gând. Nu știi când ești parte din ceva mai mare decât realitatea în care ești ancorat.
Am ajuns pe la ora 13 la Paralia Katerini, o stațiune cochetă și primitoare și ne-am cazat la hotelul Mediteranean Resort, în condiții foarte bune.
Întrucât am avut restul zilei în scop de recuperare și relaxare, am petrecut câteva ceasuri bune pe plajă, alergând pe plajă și scaldându-mă în Marea Egee. Apa este mică până departe în larg și nisipul curat.
Stațiunea nu oferă multe în domeniul suvenirurilor în această toamnă târzie, dar se vede că în momentele de vârf este bine echipată. Chiar și așa, găsești magazine de blănuri și articole de piele și câteva restaurante specializate pe produse din pește și derivate.
Am preferat liniștea camerei de hotel pentru sfârșitul acestei zile. Scriu, să nu uit că unele zile sunt pline, construite din rugăciune, lectură și bucurie.
Am lăsat în nisip pașii mei. Am lăsat în mare o lacrimă pentru pământ. Și în cer, un gând pentru viitor.
În acest început de noiembrie mă aflu în pelerinaj în Grecia. Am plecat la drum ieri, la ora 18 cu autocarul. Noaptea am petrecut-o pe drum, așa cum îi stă bine călătorului. Am ajuns în Salonic, în această dimineață, în jurul orei 8, obosiți, dar nu mai puțin dispuși să descoperim obiectivele turistice.
Am vizitat pe rând: Biserica Sfântul Dumitrie Izvoratorul de Mir, unde se află moaștele sfântului Dimitrie și ale Sf. Anisia, Catedrala Metropolitană din Salonic, unde se află moaștele Sf. Grigorie de Palama, Biserica Sf. Teodora cu moaștele sfintei, Biserica Sf. Sofia cu moaștele Sf. Vasile cel Mare, și Turnul Alb datând din secolul al XV-lea, într-un parcurs pietonal, în care am avut posibilitatea să descoperim orașul Salonic, ca un loc încărcat de tradiție, fără să piardă din elementele de modernitate, specifice unui oraș european. Obiectivele religioase sunt deosebite și merită a fi vizitate. M-a impresionat modul în care sunt integrate în zgomotul citadin. Firesc, ca o trecere de la lumesc la divin, fără pregătire suplimentară. Un pas la plimbare pe trotuarul, care cotește brusc într-un sanctuar. Nu știi când rugăciunea devine o prelungire a unui gând. Nu știi când ești parte din ceva mai mare decât realitatea în care ești ancorat.
Am ajuns pe la ora 13 la Paralia Katerini, o stațiune cochetă și primitoare și ne-am cazat la hotelul Mediteranean Resort, în condiții foarte bune.
Întrucât am avut restul zilei în scop de recuperare și relaxare, am petrecut câteva ceasuri bune pe plajă, alergând pe plajă și scaldându-mă în Marea Egee. Apa este mică până departe în larg și nisipul curat.
Stațiunea nu oferă multe în domeniul suvenirurilor în această toamnă târzie, dar se vede că în momentele de vârf este bine echipată. Chiar și așa, găsești magazine de blănuri și articole de piele și câteva restaurante specializate pe produse din pește și derivate.
Am preferat liniștea camerei de hotel pentru sfârșitul acestei zile. Scriu, să nu uit că unele zile sunt pline, construite din rugăciune, lectură și bucurie.
Am lăsat în nisip pașii mei. Am lăsat în mare o lacrimă pentru pământ. Și în cer, un gând pentru viitor.
marți, 5 noiembrie 2019
S.O.S
Octombrie reavăn
zâmbetul tău, o pasăre cu ciocul roșu
în lumină se scald vrăbii
corpul zilei se subțiază
ca o văduvă, își duce fiul toamna,
frunze se desfac de sens
castane în pumnul copilei,
mama - o punte fragilă
pe care înnod mătănii
zâmbetul tău,
orfan în pântecele elefantului
dinții ștrengarului
ascut pământul ca o plagă
e liniște de auzi susurând
copilăria pe malul drept
al Sennei
J'ecoute...
Visul se întoarce pe cealaltă parte
nestingherit.
zâmbetul tău, o pasăre cu ciocul roșu
în lumină se scald vrăbii
corpul zilei se subțiază
ca o văduvă, își duce fiul toamna,
frunze se desfac de sens
castane în pumnul copilei,
mama - o punte fragilă
pe care înnod mătănii
zâmbetul tău,
orfan în pântecele elefantului
dinții ștrengarului
ascut pământul ca o plagă
e liniște de auzi susurând
copilăria pe malul drept
al Sennei
J'ecoute...
Visul se întoarce pe cealaltă parte
nestingherit.
Luni seara
De ce lovești, copilărie,
din culcușul pământului
de ce despletite frunze
strigă după mamă
de ce în urmă oglinzile se închid
până la os?
Pleacă din toamna ca o nucă seacă
pleacă din anotimp
mai jos de râu culorile își fac cuib
rochia alunecă foșnind
spațiul strâmt dintre cuvinte
noiembrie vine pe furiș
ca o poveste pe care ți-e frică s-o dai altcuiva
o înghiți într-o supradoză luni seara
cu ceața pe umeri
goală și rece
copilăria
copilul
nul
al
zilei
eu.
din culcușul pământului
de ce despletite frunze
strigă după mamă
de ce în urmă oglinzile se închid
până la os?
Pleacă din toamna ca o nucă seacă
pleacă din anotimp
mai jos de râu culorile își fac cuib
rochia alunecă foșnind
spațiul strâmt dintre cuvinte
noiembrie vine pe furiș
ca o poveste pe care ți-e frică s-o dai altcuiva
o înghiți într-o supradoză luni seara
cu ceața pe umeri
goală și rece
copilăria
copilul
nul
al
zilei
eu.
Moartea se face ghem
Îți trimit sărutul de noapte bună
odată cu fulgii imperceptibil
bătând în fereastră
ca-ntr-o calimară unde poetul
și-a lăsat haina
dorul
muza
scriind cu buzele pe spatele meu
e încă duminică
Respiră și dormi
în sânul lui noiembrie
moartea se face ghem
poetul înghite pastila de timp
sărutul de noapte bună
fereastra deschisă
fulgii amețiti de dor
muza
prinsă în călimara străvezie
sărutul
blând în noaptea fără trup
noiembrie umblând
golaș pe creste
Tu.
odată cu fulgii imperceptibil
bătând în fereastră
ca-ntr-o calimară unde poetul
și-a lăsat haina
dorul
muza
scriind cu buzele pe spatele meu
e încă duminică
Respiră și dormi
în sânul lui noiembrie
moartea se face ghem
poetul înghite pastila de timp
sărutul de noapte bună
fereastra deschisă
fulgii amețiti de dor
muza
prinsă în călimara străvezie
sărutul
blând în noaptea fără trup
noiembrie umblând
golaș pe creste
Tu.
3 noiembrie, iubirea de dincolo de trup
Duminică, 3 noiembrie 2019, s-au împlinit 11 ani de când tata a trecut dincolo. Mărturisesc că la ora la care am primit această veste, eram într-o stare pe care doar cei foarte apropiați o pot recunoaște.
"Mă bucur să vă anunț că ați obținut Mențiune la ediția a X-a a Concursului Național de Proză "Mihail Sadoveanu".
Premierea se va face duminică, 10 noiembrie 2019, ora 12, la Muzeul "Mihail Sadoveanu" Iași."
De unsprezece ani, primesc semne în preajma morții și nașterii tatei. Multe au legătură cu literatura. Și cu călătoriile.
La această oră sunt pe drum spre Grecia, într-un pelerinaj pe care mi-l doresc plin de har și bucurie întru Dumnezeu.
Acesta nu este un mesaj despre un premiu, fie el și unul literar. Este despre comunicarea dintre două lumi. Despre permanența iubirii, de dincolo de trup.
Și dacă tu simți și ai trecut prin aceasta, să știi că mai suntem. Dintre cei care cred.
11 ani întru lumină! Tata... ❤️
"Mă bucur să vă anunț că ați obținut Mențiune la ediția a X-a a Concursului Național de Proză "Mihail Sadoveanu".
Premierea se va face duminică, 10 noiembrie 2019, ora 12, la Muzeul "Mihail Sadoveanu" Iași."
De unsprezece ani, primesc semne în preajma morții și nașterii tatei. Multe au legătură cu literatura. Și cu călătoriile.
La această oră sunt pe drum spre Grecia, într-un pelerinaj pe care mi-l doresc plin de har și bucurie întru Dumnezeu.
Acesta nu este un mesaj despre un premiu, fie el și unul literar. Este despre comunicarea dintre două lumi. Despre permanența iubirii, de dincolo de trup.
Și dacă tu simți și ai trecut prin aceasta, să știi că mai suntem. Dintre cei care cred.
11 ani întru lumină! Tata... ❤️
sâmbătă, 2 noiembrie 2019
Lecția de poezie
Trei file din noiembrie
trei muze triste la mormântul tău
trei vămi peste care poezia trece
cu lecția învățată pe de rost
recit vers după vers
și pasărea oprită din zbor își rotește capul
ochiul ei golit de orice grijă mă privește
simt timpul alunecând din dicționar
nu mai definesc nimic
al meu
Am prins frunzele de arțar în palma stângă
simțeam sângele lor
arzând în încheieturile pământului
sunt bine
este primul an când nu mai aștept semne de dincolo
să plec din lume cu lecția învățată
primul an în care te iubesc pe de rost
așa cum îmi ești
moarte și călăuză
ridicare și cădere
primul an când îți aștept fiul
să mă îmbrace în haina albastră
a iertării.
trei muze triste la mormântul tău
trei vămi peste care poezia trece
cu lecția învățată pe de rost
recit vers după vers
și pasărea oprită din zbor își rotește capul
ochiul ei golit de orice grijă mă privește
simt timpul alunecând din dicționar
nu mai definesc nimic
al meu
Am prins frunzele de arțar în palma stângă
simțeam sângele lor
arzând în încheieturile pământului
sunt bine
este primul an când nu mai aștept semne de dincolo
să plec din lume cu lecția învățată
primul an în care te iubesc pe de rost
așa cum îmi ești
moarte și călăuză
ridicare și cădere
primul an când îți aștept fiul
să mă îmbrace în haina albastră
a iertării.
Poeme cu Maria
Maria iubește Iașul
clădirile vechi și umbrele aruncate în cer
se oprește la Universitate
printre picturile lui Sabin Bălașa
părul ei negru
și versul nepictat
de mână omenească
lumina din ochi
când mă așază între cer și pământ
și buzele ei sărută
poezia.
*
Cerul se varsă în palma
plină cu nuferi
nu știu unde locuiește poezia
dar Maria recită un poem de
simt răcoarea prin piele
învelite în pături
respirăm
toamna
cu fața spre ceasul
ticăind albastru.
clădirile vechi și umbrele aruncate în cer
se oprește la Universitate
printre picturile lui Sabin Bălașa
părul ei negru
și versul nepictat
de mână omenească
lumina din ochi
când mă așază între cer și pământ
și buzele ei sărută
poezia.
*
Cerul se varsă în palma
plină cu nuferi
nu știu unde locuiește poezia
dar Maria recită un poem de
simt răcoarea prin piele
învelite în pături
respirăm
toamna
cu fața spre ceasul
ticăind albastru.
miercuri, 30 octombrie 2019
Nu scoate spițe din soare
Este noaptea când dau ceasul înapoi
mana cade lin din cer
aidoma fulgilor
în ochii trecătorilor
bezna este de nesuportat
dacă iei sufletul Anyei și îl treci prin vămi
descoperi orfanul desenat pe mâneca dreaptă
și timpul, acest părinte dinaintea lutului încins
modelează cu ochii închiși
umbre
nu scoate spițe din soare
să-i spui Anyei
cum iubește toamna frunzele îmbrățișate
de iese sânge și soare
prin venele poetei.
Este noaptea când scriu cu ecou
și dragostea, această omidă plămădită din urma iubitei
te scoate din cocon
până nu mai atingi nimic
pământul rămâne un punct pe atlas
sigiliul rupt din viața dinaintea vieții
îmi face dor de Dumnezeu
dar tu nu ești sus cum nici în iad te-am aflat
Ești ploaia care secetă se face în josul cuvintelor
și mana care flămândă lasă gura poeziei
Ești dor și doare clavicula
de strig să fie ploaie
și dragoste în inima Anyei
copilă, ce mici sunt vrăbiile în deșert
scăldate în lumină,
Copilă, scoală-te!
și te scrie pe coala îndoită
dau ceasul înapoi
și timpului îi scot o coastă
să încap între două respirații ruginite în toamnă.
mana cade lin din cer
aidoma fulgilor
în ochii trecătorilor
bezna este de nesuportat
dacă iei sufletul Anyei și îl treci prin vămi
descoperi orfanul desenat pe mâneca dreaptă
și timpul, acest părinte dinaintea lutului încins
modelează cu ochii închiși
umbre
nu scoate spițe din soare
să-i spui Anyei
cum iubește toamna frunzele îmbrățișate
de iese sânge și soare
prin venele poetei.
Este noaptea când scriu cu ecou
și dragostea, această omidă plămădită din urma iubitei
te scoate din cocon
până nu mai atingi nimic
pământul rămâne un punct pe atlas
sigiliul rupt din viața dinaintea vieții
îmi face dor de Dumnezeu
dar tu nu ești sus cum nici în iad te-am aflat
Ești ploaia care secetă se face în josul cuvintelor
și mana care flămândă lasă gura poeziei
Ești dor și doare clavicula
de strig să fie ploaie
și dragoste în inima Anyei
copilă, ce mici sunt vrăbiile în deșert
scăldate în lumină,
Copilă, scoală-te!
și te scrie pe coala îndoită
dau ceasul înapoi
și timpului îi scot o coastă
să încap între două respirații ruginite în toamnă.
femeie într-o secvență de film mut
cu jumătate de oră înainte
să afli că iubesc o iubesc
o uit lângă tocul ușii
și ea așteaptă cuminte
și moale
ca trupul femeii duminica
când torni untdelemn și frăgezesc cuvinte
apoi le uit și mă răzbună
gura care-mi sărută poemele
aburii toamnei în care mă întorc
femeie într-o secvență de
film mut
nu recunosc pereții aceștia nici muntele verde
alunecând în sân
nici fata care-și zâmbește sieși,
ieri au fost toate
Ieri s-au născut toamnele de-mi vine să strig mamei
să-mi arunce în cârlig norocul
poate prind urma părintelui meu
cu jumătate de oră înainte
să afli că iubesc te iubesc
nimeni nu doarme afară de câinele șchiop al copilăriei mele
covor așternut pe aleea dinspre casă spre școală
și niciun pas
afară de omul de lut și inima bătând în orologiul vechi
când nu te iubeam, iubeam o părere
mă iubeam când lipseam din mine și dincolo
mâna scria nevăzută.
O jumătate de chip pe jumătate umbră și
iubirea ca un câine șchiop
cu jumătate de oră înainte
să te iubesc.
să afli că iubesc o iubesc
o uit lângă tocul ușii
și ea așteaptă cuminte
și moale
ca trupul femeii duminica
când torni untdelemn și frăgezesc cuvinte
apoi le uit și mă răzbună
gura care-mi sărută poemele
aburii toamnei în care mă întorc
femeie într-o secvență de
film mut
nu recunosc pereții aceștia nici muntele verde
alunecând în sân
nici fata care-și zâmbește sieși,
ieri au fost toate
Ieri s-au născut toamnele de-mi vine să strig mamei
să-mi arunce în cârlig norocul
poate prind urma părintelui meu
cu jumătate de oră înainte
să afli că iubesc te iubesc
nimeni nu doarme afară de câinele șchiop al copilăriei mele
covor așternut pe aleea dinspre casă spre școală
și niciun pas
afară de omul de lut și inima bătând în orologiul vechi
când nu te iubeam, iubeam o părere
mă iubeam când lipseam din mine și dincolo
mâna scria nevăzută.
O jumătate de chip pe jumătate umbră și
iubirea ca un câine șchiop
cu jumătate de oră înainte
să te iubesc.
marți, 29 octombrie 2019
Poemele acestea vii
Nu intru cu tine, moarte, în noiembrie
nici măcar să sărut fruntea rece a iubirii
femeia văduvă are chipul mamei mele
în sâmbăta morților
părul de argint și emoția când o țin de mână și ea devine tot mai tânără
aproape lunecând înspre copilărie
pasul ei privește peste umăr
baloanele de săpun șterse din anotimp
nu-mi mai amintesc cum miroase obrazul tău după ras
nici viețile puse înapoi în matrioșcă,
tată,
nu intru cu tine în noiembrie,
chipul surorii se confundă cu al mamei
și sunt ale mele
dureri
femei
plânsuri
poemele acestea vii pe care le aprind
ca o torță și ele ard
mistuind și ultima fărâmă de adevăr
nu intru cu povestea mută în noiembrie, am oprit ultimele zbateri ale ceasului oval
te-am oprit
înainte să tai zborul copilei
despre cine vorbesc profeții
în gura poeziei
lipsa ta este o felie desprinsă de pe os
și niciun clei
să pună în loc brațul sărit din umăr
scriu
de parcă nu am pierdut nimic
pietrele se mișcă și mint
mă mint
că dedesubt oasele se aliniază după soare
mângâi umbra ta pe jumătate lumină
și torn vin peste crizanteme
vor crește rănite
și frumoase
ca toate femeile
care îngroapă și plâng
îngroapă și râd
îngroapă și mângâie
poezia pe creștet.
nici măcar să sărut fruntea rece a iubirii
femeia văduvă are chipul mamei mele
în sâmbăta morților
părul de argint și emoția când o țin de mână și ea devine tot mai tânără
aproape lunecând înspre copilărie
pasul ei privește peste umăr
baloanele de săpun șterse din anotimp
nu-mi mai amintesc cum miroase obrazul tău după ras
nici viețile puse înapoi în matrioșcă,
tată,
nu intru cu tine în noiembrie,
chipul surorii se confundă cu al mamei
și sunt ale mele
dureri
femei
plânsuri
poemele acestea vii pe care le aprind
ca o torță și ele ard
mistuind și ultima fărâmă de adevăr
nu intru cu povestea mută în noiembrie, am oprit ultimele zbateri ale ceasului oval
te-am oprit
înainte să tai zborul copilei
despre cine vorbesc profeții
în gura poeziei
lipsa ta este o felie desprinsă de pe os
și niciun clei
să pună în loc brațul sărit din umăr
scriu
de parcă nu am pierdut nimic
pietrele se mișcă și mint
mă mint
că dedesubt oasele se aliniază după soare
mângâi umbra ta pe jumătate lumină
și torn vin peste crizanteme
vor crește rănite
și frumoase
ca toate femeile
care îngroapă și plâng
îngroapă și râd
îngroapă și mângâie
poezia pe creștet.
miercuri, 2 octombrie 2019
Mi-e toamnă (două firi)
Mi-e toamnă și-afară arțarii dau în clocot
o cană îmi ține cafeaua de strajă
pictez o femeie ducând spre fântână
copilul din pântec tresare și doare
timpul moțăie de-mi vine să țin
în brațe poemul cu frunza-n rugină
se scrie de parcă am strâns laolaltă
cuvinte și spini
moartea se face mică-mică
o cheie răsucită în foaia de tutun
tristețea se-ascunde-n cutia
din care ies pe rând
monede galbene
se schimbă chipul sfinților
toamna se întoarce în pământ
și ceea ce nu spunem crește
altoi de lumină
rugăciunea pe buzele mele
ca un lampion înălțat în noaptea cu poezie.
*
Mi-e toamnă și-o inimă bate-n tină
pletele îmi ruginesc fără vină
bruma cade în pământ ca o taină
anii se încheie alene la haină
prin frunze pași și castane - dioram
prin doruri mai bate ploaia și în geam
am pus tămâie și-o crizantemă crai
candela arde, miroase-a mere în rai
suntem un gând și o rugă, crucișe
copacul se leagă cu frânghii și vise
lumina cade palidă pe coasă
o văd pe mama ieșind din casă
cu soarele-n mână și cerul în oase
te ating când nu-mi ești poem ori cuvânt
doar cerul în vene și niciun legământ
pictez, prinde în suflet grâul mănunchi
între lumi azi stă un copil în genunchi.
o cană îmi ține cafeaua de strajă
pictez o femeie ducând spre fântână
copilul din pântec tresare și doare
timpul moțăie de-mi vine să țin
în brațe poemul cu frunza-n rugină
se scrie de parcă am strâns laolaltă
cuvinte și spini
moartea se face mică-mică
o cheie răsucită în foaia de tutun
tristețea se-ascunde-n cutia
din care ies pe rând
monede galbene
se schimbă chipul sfinților
toamna se întoarce în pământ
și ceea ce nu spunem crește
altoi de lumină
rugăciunea pe buzele mele
ca un lampion înălțat în noaptea cu poezie.
*
Mi-e toamnă și-o inimă bate-n tină
pletele îmi ruginesc fără vină
bruma cade în pământ ca o taină
anii se încheie alene la haină
prin frunze pași și castane - dioram
prin doruri mai bate ploaia și în geam
am pus tămâie și-o crizantemă crai
candela arde, miroase-a mere în rai
suntem un gând și o rugă, crucișe
copacul se leagă cu frânghii și vise
lumina cade palidă pe coasă
o văd pe mama ieșind din casă
cu soarele-n mână și cerul în oase
te ating când nu-mi ești poem ori cuvânt
doar cerul în vene și niciun legământ
pictez, prinde în suflet grâul mănunchi
între lumi azi stă un copil în genunchi.
luni, 30 septembrie 2019
Lucrurile care nu se spun
Ești bine, părinte?
Ești bine, părinte?
Mai pictezi pasteluri pe înserat
când toamna coboară în sân nemângâiată
jumătate de lună peste jumătate de iubire
și copacii cu crengi golașe
ating cerul din care, rând pe rând,
păsări mici și albe,
speranțe injectate cu morfină
coboară în vene
coboară tu,
înainte să ne prindă dimineața
desenați pe hârtie;
Nu ține toamna în loc
intru în octombrie cu pielea arzând
șoptesc brațelor cuvinte de alin
mă răstignesc pe durere
și lemnul ei tare doare până la os.
Ești bine, părinte,
cum n-ai fi vis în plin amar
deschid palma
culeg rămășițele zilei și le îngrop
craniul cuvintelor plesnește ca un dovleac copt
odată cu iubirea.
Am îmbrățișat o durere
și soarele creștea în piept
deși nici ziua nu devenise mamă
nici noaptea se apropia tiptil
doar visul prins în cuiul inimii
își mișca ochii,
de când îmi sunt
și părinte și copil
fără leac
lucrurile care nu se spun
se pritocesc
până când limpezi de sine
încap în Dumnezeul răstignit în icoana din colț,
nu știu dacă verile dospesc cuvinte
doar cerul se bucură ca de-o maică
adormind pentru lume.
Ești bine, părinte?
Mai crești copiii blândelor dureri
ca și cum ar fi ai tăi
mai vii spre mine cu pasul gol
în liturghia dimineții
să bați pe umăr timpul,
prietenul orfan
cu ziua niciodată mamă
și noaptea smulsă din cuibar;
simt oasele sfinților cum se adună laolaltă
într-o singură făptură
și lucrurile care nu se spun
cântându-se la asfințit
într-o singură durere
prohodită.
Ești bine, părinte?
Mai pictezi pasteluri pe înserat
când toamna coboară în sân nemângâiată
jumătate de lună peste jumătate de iubire
și copacii cu crengi golașe
ating cerul din care, rând pe rând,
păsări mici și albe,
speranțe injectate cu morfină
coboară în vene
coboară tu,
înainte să ne prindă dimineața
desenați pe hârtie;
Nu ține toamna în loc
intru în octombrie cu pielea arzând
șoptesc brațelor cuvinte de alin
mă răstignesc pe durere
și lemnul ei tare doare până la os.
Ești bine, părinte,
cum n-ai fi vis în plin amar
deschid palma
culeg rămășițele zilei și le îngrop
craniul cuvintelor plesnește ca un dovleac copt
odată cu iubirea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)