mana cade lin din cer
aidoma fulgilor
în ochii trecătorilor
bezna este de nesuportat
dacă iei sufletul Anyei și îl treci prin vămi
descoperi orfanul desenat pe mâneca dreaptă
și timpul, acest părinte dinaintea lutului încins
modelează cu ochii închiși
umbre
nu scoate spițe din soare
să-i spui Anyei
cum iubește toamna frunzele îmbrățișate
de iese sânge și soare
prin venele poetei.
Este noaptea când scriu cu ecou
și dragostea, această omidă plămădită din urma iubitei
te scoate din cocon
până nu mai atingi nimic
pământul rămâne un punct pe atlas
sigiliul rupt din viața dinaintea vieții
îmi face dor de Dumnezeu
dar tu nu ești sus cum nici în iad te-am aflat
Ești ploaia care secetă se face în josul cuvintelor
și mana care flămândă lasă gura poeziei
Ești dor și doare clavicula
de strig să fie ploaie
și dragoste în inima Anyei
copilă, ce mici sunt vrăbiile în deșert
scăldate în lumină,
Copilă, scoală-te!
și te scrie pe coala îndoită
dau ceasul înapoi
și timpului îi scot o coastă
să încap între două respirații ruginite în toamnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu