Lucrurile care nu se spun

Ești bine, părinte?

Am îmbrățișat o durere

și soarele creștea în piept

deși nici ziua nu devenise mamă

nici noaptea se apropia tiptil

doar visul prins în cuiul inimii

își mișca ochii,

de când îmi sunt

și părinte și copil

fără leac

lucrurile care nu se spun

se pritocesc

până când limpezi de sine

încap în Dumnezeul răstignit în icoana din colț,

nu știu dacă verile dospesc cuvinte

doar cerul se bucură ca de-o maică

adormind pentru lume.

Ești bine, părinte?

Mai crești copiii blândelor dureri

ca și cum ar fi ai tăi

mai vii spre mine cu pasul gol

în liturghia dimineții

să bați pe umăr timpul,

prietenul orfan

cu ziua niciodată mamă

și noaptea smulsă din cuibar;

simt oasele sfinților cum se adună laolaltă

într-o singură făptură

și lucrurile care nu se spun

cântându-se la asfințit

într-o singură durere

prohodită.

Ești bine, părinte?
Mai pictezi pasteluri pe înserat
când toamna coboară în sân nemângâiată
jumătate de lună peste jumătate de iubire
și copacii cu crengi golașe
ating cerul din care, rând pe rând,
păsări mici și albe,
speranțe injectate cu morfină
coboară în vene
coboară tu,
înainte să ne prindă dimineața
desenați pe hârtie;
Nu ține toamna în loc
intru în octombrie cu pielea arzând
șoptesc brațelor cuvinte de alin
mă răstignesc pe durere
și lemnul ei tare doare până la os.

Ești bine, părinte,
cum n-ai fi vis în plin amar
deschid palma 
culeg rămășițele zilei și le îngrop
craniul cuvintelor plesnește ca un dovleac copt
odată cu iubirea.