Luni seara

De ce lovești, copilărie,
din culcușul pământului
de ce despletite frunze
strigă după mamă
de ce în urmă oglinzile se închid
până la os?
Pleacă din toamna ca o nucă seacă
pleacă din anotimp
mai jos de râu culorile își fac cuib
rochia alunecă foșnind
spațiul strâmt dintre cuvinte
noiembrie vine pe furiș
ca o poveste pe care ți-e frică s-o dai altcuiva
o înghiți într-o supradoză luni seara
cu ceața pe umeri
goală și rece
copilăria
copilul
nul
al
zilei
eu.