Poemele acestea vii

Nu intru cu tine, moarte, în noiembrie 
nici măcar să sărut fruntea rece a iubirii
femeia văduvă are chipul mamei mele
în sâmbăta morților 
părul de argint și emoția când o țin de mână și ea devine tot mai tânără 
aproape lunecând înspre copilărie
pasul ei privește peste umăr
baloanele de săpun șterse din anotimp
nu-mi mai amintesc cum miroase obrazul tău după ras
nici viețile puse înapoi în matrioșcă, 
tată, 
nu intru cu tine în noiembrie, 
chipul surorii se confundă cu al mamei 
și sunt ale mele 
dureri 
femei
plânsuri 
poemele acestea vii pe care le aprind
ca o torță și ele ard
mistuind și ultima fărâmă de adevăr 
nu intru cu povestea mută în noiembrie, am oprit ultimele zbateri ale ceasului oval
te-am oprit 
înainte să tai zborul copilei 
despre cine vorbesc profeții 
în gura poeziei 
lipsa ta este o felie desprinsă de pe os
și niciun clei
să pună în loc brațul sărit din umăr 
scriu 
de parcă nu am pierdut nimic
pietrele se mișcă și mint
mă mint
că dedesubt oasele se aliniază după soare
mângâi umbra ta pe jumătate lumină 
și torn vin peste crizanteme 
vor crește rănite
și frumoase 
ca toate femeile 
care îngroapă și plâng 
îngroapă și râd 
îngroapă și mângâie 
poezia pe creștet.