Pelerinaj în Grecia - Jurnal de Călătorie, partea a patra

Ore de priveghere. Ore mici, în care ești singur cu povestea nescrisă, singur, tu și Dumnezeu, tu și propriile neputințe și dureri, luate pe umerii rugăciunii. 
Pașii înceți purtați spre locul de închinare, la intrare copiii adormiți pe trepte, ascultă povesti direct din rai. Părinții le veghează somnul și rugăciunea lor se ridică, fără fum, în văzduh. 
Este o noapte de noiembrie caldă, o noapte în care nimeni nu doarme. Catedrala este plină ochi, generații pe care nimeni nu le mai vede mergând în aceeași direcție, se unesc sub același dor. Dorul de Dumnezeu. Aseară a fost despre momentul acela în care cazi în genunchi la racla Sfântului și te furnică palmele. Când ți se taie respirația și ieși plângând de dor și fericire, de dor și durere. Pentru ceea ce ai fost, parte dintr-un întreg care s-a rupt în mii de părticele. 
Pentru ceea ce ai nevoie să regăsești, atunci când totul în jur tace. 
Avem nevoie de iubire. Avem nevoie unii de alții, să ne aducem aminte de Dumnezeu. Cu toată iubirea aceasta care nu tace, ci mai mult sporește. 
Am văzut oameni strânși laolaltă și împărtășindu-se din același potir. Am văzut cum somnul se biruie, rupând din aceeași pâine, a rugăciunii. 
Căutăm adesea minuni, pentru a crede. Căutam dovezi palpabile pentru ceva ce este deja în noi. Iubirea, credința, miracolul se întâmplă când ieșim din noi înșine, pentru a fi o singură inimă. Una care bate invers. Dintru tulpini în rădăcină, dintru creație înspre Creator. 
Și dacă am văzut acestea, o nouă noapte se poate așterne nevătămată. Și eu, și tu...aceeași bucurie strânsă în potir.