În buimăcia cerului deschizându-și norii a iubire, uit să-i mulțumesc copilului fără copilărie.
Celui care s-a încălțat ani de-a rândul în lipsă, până când copilăria nu l-a mai încăput în ghetele ei strâmte.
Azi e semn că în cer se doarme cu ochii întredeschiși. Iubirea, cu poalele ei de zăpadă, acoperă zarea vineție.
Copile, strânge în brațe câinele pribeag, apoi aleargă prin lume cu fulgii din privire
Doare mai puțin, tot mai puțin, umbrele cuvintelor se alungesc pe geamul înghețat
acolo unde iubirea se scrie cu degetul pe rană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu