"Omul care călătorea singur"

Zăpezile se cuibăresc. Ca și cum aș sta la pieptul tău,
și soarele n-ar mai sta între mine și tine. 
Îmbrățișată, femeia gândurilor își trăiește anotimpul 
cu litere deformate de mâna dragostei 
încăpând în golul dintre noi, 
noi care așteptăm un răspuns la întrebări nerostite, 
noi cei puțini și singuri, 
călătorind spre Golgota poeziei, 
muțenia prefăcută în rugăciune și 
Omul care călătorea singur,  
doar el și Dumnezeu,  
doar el și celalalt eu, 
străbătând zăpezile și a lor caligrafie 
dăltuită în suburbia cerului, 
unde îngerii șchioapătă
mergând sub pielea cuvintelor. 
E o lume dincolo de ceea ce atingem. 
Copilăria, doar o față a Învierii, 
un mormânt gol și chipul rămas pe giulgiu 
ca o retrăire a aceleiași dureri, 
nașterea din nimic și suflarea, 
cu moartea pe moarte călcând. 

Zăpezile trec prin mine și eu sunt a lor, 
groparul fără teamă al neputinței, 
Tu, lumina care mă fărâmițează ca pe un biscuit, 
aluatul neîntregit de mușcătura dragostei, 
aluatul viu și plăpând, 
în mâinile tale, sufletul meu.