14 aprilie

Predau toate poemele trecute și viitoare, visele netrăite și fricile, abandonul și durerea. Știu că aici și dincolo, toate acestea îți aparțin. Te iubesc fără deznădejde, te iubesc ca un copil așteptându-și părintele după o zi lungă, te iubesc ca un flămând neirosind orice firimitură a dragostei, te iubesc pentru că poeta din mine te-a iubit înainte să o știu, te iubesc fără frică știind că orice rană îmi va fi izvor de poezie, te iubesc pur și simplu. Nu te voi numi cu niciun alint, însăși viața ta îmi este mângâiere. Nu te voi aștepta sau căuta. Doar în poeme și culoare vei locui. În mijlocul mestecenilor suri, în vârful pensulei mele, în curbura literelor vei respira. Tu, cel nechemat dar primit, cel neștiut dar recunoscut.
Lumea mă va citi fără să te cunoască. Va suspina fără să înțeleagă. Dar eu nu sunt de aici, cum nici tu nu ești. Eu nu le aparțin, cum nici tu. Și crezând, toate celelalte se vor adăuga.  Cum era? Dragostea îndelung rabdă. Îndelung suferă...
Eu nu sufăr, eu ating iarba și florile și ele îmi vorbesc despre tine. Singurătatea e poarta prin care trec și ea mă învață să te iubesc și mai mult.
Poezia, în lipsa iubirii, nu prețuiește nimic. Iubirea, în lipsa lui Dumnezeu, e străină de tot. Și am aflat acestea și voi trăi.
Iar tu vei trăi mai mult decât mine. Versurile îți vor aduce adierea zăpezilor și inima mea va locui încă în ele. Unde îți este moartea, Golgotă? Unde îți e lumina, mormântule?
Acum știu să mă rog, știu să te chem când totul în jur seacă. Știu ca izvorul începe odată cu durerea și se stinge la picioarele crucii.
Timpul, o mănușă ale cărei degete lungi mă ating. Timpul, îngerul surd la orice dorință de a te opri.
Poezia mea va trăi mai mult decât mine. Va trăi din noi.