Să ne fim fără a ne fi coborât vreodată
în adâncuri.
Descuie ușile, Doamne,
pe acest munte cresc brândușe în zăpadă
și brațul tău se întinde peste crestele alintate de soare
va fi de ajuns să strângi mănunchi ghioceii poemelor mele.
E pace pe culmi. Zboară cuvinte rotindu-și umerii goi,
tristețea a întrat în bârlog,
noi cei care prindem fluturi cu mâna
și le dăm drumul în văi cu rouă;
Ascultă pământul cum își dezgroapă oasele,
clopote bat prelung în lună.
E timpul! Valea se umple de mir.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu