Giulgiul poeziei

Poate suntem mai slabi decât ne dăm seama. Dependenți de control, de confirmări, de acel surâs din spatele ecranului. Avem nevoie să îi știm în siguranță pe ai noștri înainte de a proiecta orice altceva în spațiu.

O foame primordială ne țintuiește deși crucea e undeva în umbra cuvintelor. Răstignim pe ea orice în afara noastră. Nimeni nu are nevoie de suferință, ne șoptește sinele speriat. Nimeni nu are nevoie de tine. Azi poți alege o altă cămașă, orice în afara poeziei. Ea te răstignește permanent și zarea e sângerie. Parcă mi-e dor de un cer senin, un cer fără umbre. Fără chipul celor pe care i-am răstignit înainte de mine. Fără chipul celor cărora le-a fost dor de veșnicie.

Nu știam că ochii-mi sunt deja împăienjeniți de legătura aceasta. Fragilă, indestructibilă, pânza cerului, pânza lui Dumnezeu. Și dacă nu știam îmi era ușor să cer orice altceva. Dar pentru că știu îmi este imposibil să te scot din ramă. Ești tabloul pe care nu l-aș vinde nimănui. Ești lumina care mă paralizează de dor.

Nu am om, Doamne, să mă scoată din suferință. Am doar un înger și inima lui mă înfășoară în giulgiul poeziei. Știu că trebuie să mor înainte să trăiesc cu adevărat. Știu și mi-e teamă că nu vei ști cât de mult te-am iubit.