O luntre spre nicăieri

Zborul unui fulg pe cerul de mai,
tot atâtea semne zi de zi
că mă locuiești.
Dragostea se agață ca o liană de stejarul alb,
mai alb decât moartea,
sau florile unde mă vezi, cu fața unui înger nepictat
de anotimpul ca o luntre spre nicăieri.
Petale reci, petale moi,
inima, un simplu pergament,
poezia mă scrie fără a mă descifra
poezia scrisă fără traducere
pe limba veșniciei.
Efemerul este scos din pământ și aruncat în mare,
balaurul acesta,
înghițind omul din spatele gândurilor.
Omul bate la o ușă de sticlă
și fața de dincolo e propria reflexie în nimicul
mușcând din obrajii îmbujorați ai fericirii.
Zborul unui fulg printre morminte,
Tu, între cer și pământ
niciodată același,
distanțe anulate de dragoste, un văl pe chipul femeii
și florile, săltând în brațele ei albe,
te iubesc fără a te cunoaște.

Acuarelă marină © Mihaela Roxana Boboc
25 apr. 2018