Ecce homo!

Despre lecțiile pe care nu ni le asumăm sau o facem prea târziu, despre oamenii care ne rănesc și pleacă, rănesc și uită, despre rănile pe care ni le provocăm singuri. Despre deciziile de o clipă care întorc pământul sub brazdă, despre toate lucrurile care nu vor conta cu adevărat peste cinci ani, când vom fi liberi și singuri, liberi și goi, liberi și altcumva decât noi înșine.
Despre aceste zile și săptămâni, când creștem în noi tumori, de care nici tu, nici eu nu vom vorbi. Despre păianjenul negru al iluziei că totul va fi bine. Că vom deschide aceste porți și un soare ne va îmbrățișa până când candelele aprinse în tot acest timp se vor stinge.
Despre toată această neiubire pe care mi-o urli în inimă și răspunsul ei, despre mormintele pe care cresc buruieni și nimeni nu le poate smulge, pentru că sunt în noi și acolo, doar lacrimile hrănesc și ucid, deopotrivă.
Despre cât mai rătăcim prin ferestrele altora, când fereastra lăuntrică este obturată de necredință.
O arie de operă, un Nessun dorma al zilelor noastre, un Turandot pe care Puccini l-a lăsat neterminat, așteptând marele final.
O conștiință colectivă necesară pentru lecțiile insuficiente ale platformelor electronice. ”Un strigăt mut ca o lebădă”, ”o corolă de minuni a lumii” pe care o strivim la fiecare pas. Un om stând în ploaie singur, el și Dumnezeu. Ecce homo!

Pietre de râu

poate că zilele pot încremeni
când privești dinăuntru 
te înalți tot mai mult
nu reușesc să ajung la tine
nici măcar pe vârfuri
nimic din tot ce mișcă acum nu va mai conta
peste cincizeci
o sută de ani
tu vei rămâne prins în aceste poezii
pe care nimeni nu le va mai citi
se va scrie altfel
dacă se va mai scrie
se va sări peste sentimente
ca peste pietrele de râu
în zilele toride de vară
când arunci piatra primul
și te bucuri de stropii căzând pe rochia mea albastră
îți scot limba în timp ce materialul subțire se lipește de coapsele mele
și râd,
vezi, râd pentru că mi-aduci aminte de mine
de cum sunam la ușa babelor plictisite
și-mi răspundeau cu apă rece direct în creștet
râd pentru că mă enervează familiaritatea
unor gânduri care nu vor fi nicicând ale mele
și-atunci întorc fața 
peste umărul stâng
în timp ce plescăi apa 
cu picioarele goale
în timp ce inventez o nouă cutie
de unde să nu mai ieși
vreme de câteva anotimpuri
în care vor încăpea 
toate aceste ridicole tăceri
în care tu nu spui nimic
și eu îți răspund că mă gândeam la vară
la stropii deși pe obrajii mei
și nu,
nu sunt lacrimi
sunt doar transpirația rece
în toiul nopții
când șopârle se strecoară sub piele
și le dai cu tămâie,
apoi îți iei capul între palme
și te legeni 
încet
încet
printre pietre.

2 Aprilie

Am vrut de aseară să îți scriu La mulți ani, deși acest număr de telefon rămâne în agendă neapelat. Scurt: tata.
Este primul an când mă bucur că nu ești aici să vezi tot ce trăim acum. Sufocarea, apăsarea, teama de a ne pierde locurile de muncă, de a nu ne putea hrăni copiii. Mă liniștește gândul că toate acestea nu îți mai aduc atingere.
La aceste cuvinte am rămas în noaptea de 2 aprilie, înainte ca toate emoțiile să intre in cutie și golită de orice gând să primesc poate cea mai grea lecție de până acum.
Prețuiți-vă atât cât vă aveți! Strângeți-vă în brațe! Nu obosiți să spuneți te iubesc, nu obosiți să dăruiți. Nu există: mâine voi fi mai calm, mai cald, mai prezent. Mâine e poate cea mai mare minciună, este o nălucă lângă care adormim seară de seară, inconștienți. Azi este tot ce avem.
Azi este timpul pentru a trăi în armonie cu Dumnezeu și noi înșine. Azi este ziua să ne mângâiem copiii și să-i sărutăm de noapte bună. Azi este momentul să ne cerem iertare și să iertăm ca și când cerul s-ar deschide întâia oară, azi este momentul să ne rugăm pentru ai noștri, azi, să îi pomenim pe cei care nu se mai pot ruga aici, cu noi.
Nu există mâine dar dacă totuși primim această binecuvântare și soarele încă răsare a doua zi și viața se trezește alături de noi, e semn că în cer, miracolul se înfăptuiește, iar și iar.
Suntem parte din firesc, parte din viață, parte din tot ce plânge și renaște.
Ce orbi am fost, Doamne! Ce orbi să nu vedem că aveam totul și ne lipsea doar bucuria de a îl primi.
Suntem frică și lăcomie. Frică și frig, în oasele timpului. Adunăm cu ambele mâini, punem și în poală tot ce încape dinspre viață. Apoi umblăm cu frica în sân, cu mâinile ca o barieră care ne protejează chiar și de noi înșine.
Este nevoie de moarte ca să vedem viața? Este nevoie de criză, să simțim eliberarea? Când am pus munca mai presus de familie și omul mai presus de Dumnezeu, am știut că o secundă poate intoarce cheia timpului și goi de orice înțeles, ne vom târî înapoi spre noi înșine?
Azi este tot ce avem. Trecutul ni se șterge din buretele memoriei, viitorul este iluzoriu. Dar azi putem face diferența, între viață și moarte, între prezență și absență, între credință și necredință, între iubire și indiferență.
Să nu ne amăgim crezând că viața se ridică din altceva, avem totul când copiii ne adorm la piept și orele mici se alină în brațele rugăciunii. Noi, care am primit o nouă șansă, să îi strângem în brațe. Să fim cei mai buni părinți, să ne fim din nou copii.
Vindecarea vine din suflet, vindecarea vine odată cu acceptarea. Avem nevoie unii de ceilalți. Avem nevoie de Dumnezeu.

Vremea izolării

Scriu din vremea izolării. Este săptămâna a cincea a Postului Mare al Sfintelor Paști și stăm în case. Nu doar noi, toată lumea de pretutindeni #stăacasă.
Ne atingem virtual, discutăm virtual, ne rugăm virtual, scriem și recităm online. Mâncăm în familie, am învățat să ne vedem unul pe celălalt, mai pe sub gene, mai acceptând conviețuirea, chiar dacă tragem încă cu ochiul pe rețele de socializare, în curtea vecinului, în cubul strâmt al altor păsări.
Nu mai cumpărăm nimic altceva decât provizii pentru supraviețuire și purtăm, în mod vizibil, o mască. O mască pe care ceilalți o pot vedea și se pot feri, păstrând o distanță din ce în ce mai mare. Un metru s-a transformat în doi metri și ne ocolim, bănuindu-ne de virusul ucigaș și covid. Purtăm la unison, pentru prima dată de când țin minte, mănuși. Subțiri, fine, aproape chirurgicale, care să ne protejeze contra atingerii calde și umane.
April, oscilând între frig și căldură, un fel de alba-neagra care se joacă cu noi, a venit ca o glumă sinistră.
Martie ne-a abandonat în brațele incertitudinii și rămânem cu ochii ațintiți pe ecrane, unde se numără zi de zi, morții și vinovații. Suntem un număr colorat, o singură vină.
Au carantinat un oraș vinovat de statistica morții. L-au închis, i-au bătut cuie în ferestre și îl țin așa, ca un exemplu de așa nu!
Ascult Slujba Canonului cel Mare la căști în această zi de miercuri, 1 aprilie și scriu. Scriu fără patimă și furie. Scriu de parcă am adunat scânduri și le pun încet pe foc.
Arunc una câte una toate sentințele și presupunerile despre viață. Despre familie și prieteni, despre cum ar trebui să fim și să iubim, despre lucrurile care ne fac fericiți sau din contră, abominabili.
Am spălat ferestrele în toată casa, am luat la rând draperiile și perdelele de peste tot, am făcut loc pe balcon, am lipit curcubeie pe geam și acum aștept.
Aștept să văd iubirea la celălalt capăt al curcubeului, să deschid orice canal de știri, online sau la clasica telecomandă și să privesc umanitatea în ochi.
Să stăm în genunchi, cu capul plecat în rugăciune sau privind norii și cerul. Să cerem ce nu cerem când privim cerul.
Să ne cerem pe noi înșine. Nu drepturi. Nu libertăți. Nu fantasme. Să ne cerem înapoi pe noi înșine. Pe cei îmbrăcați în haina albă a omeniei, în haina colorată a copilăriei, în haina incoloră a durerii.
Ați privit azi cerul? Norii se divid parcă la nesfârșit din aceeași iubire celestă și de nedruncinat. Din iubirea hristică, singura care va fi cât pământul, singura care va călca cu moartea pe moarte și înviindu-ne, ne va arăta locul cuielor din palmă, zicând: “Îndrăzniți! Eu am biruit lumea…”

Labirint

Zidurile pe care le ridici și le cobor în labirint
Un joc de-a baba oarba, inocent absint
unde-ți sunt buzele, să dor când le ating,
ca un lut frământat de soare, ning!
unde-ți sunt ochii, să îi sărut a mirare
azi am văzut un înger bun în fiecare
poezie de ai fi și n-aș fi nimic în zare
poet de m-aș numi și fără întâmplare
jur-împrejur curge mir și țes poeme
de mă gândesc că poate-i viu colțul, alene,
străzile se îmbracă în oameni, neștiute
liturghii de rouă se cântă nevăzute -
ascultă gândul cum se plimbă din capăt în capăt
lumina se deșiră în felinare și miroase vânăt
april transformă mormântul în nuntă și apa în vin
culoarul nopții plânge, trupul devine străin
încap mătănii pe fragila încheietură a mâinii
copiii dorm cu visele prinse și latră câinii
în căsuțe de păsări se pictează zăbrele
să evadez din păpădii cu visul umbrelă
și poate m-aș întoarce iar în labirint
să te sărut o dată, fără leac zâmbind.

je ne sais quoi

dragostea asta 
crâncenă
luptă cu viața
o luptă cu sine
o întreagă redută de bună dimineața spus la infinit aceleiași persoane
o mulțime de săruturi trimise în aer
necontaminate de acest virus ucigaș
aerul care intră în plămâni și rămâne acolo odată cu frica
paralizată 
trotuare pustii și te iubesc-ul strigat din rărunchi
să ne ajungă de singurătate
picioarele înfășurate în poziție lotus
chestiuni vagi precum fericirea în vremea crizei
meditațiile și respirațiile la lumina candelei
camera aceasta urmărindu-mă pretutindeni
un big brother comasat în tresăririle dinlăuntrul meu
și resturile acestea de poezie care îmi hrănesc sufletul
cel încuiat pe dinăuntru dar liber 
să iubească copacii pământul mâinile tale
îmbrățișând cubul strâmt
din care evadez uneori pentru a mă întoarce
mai rebelă decât m-au imaginat
versurile tale
unde artistul pune culori la uscat și duce pânzele la râu 
le îmbibă în transpirația și fericirea lui 
în neputință și viziune
îl privesc cum își neagă cerul de sub tălpi
așa agățat de propria nefericire devenită laitmotiv
în vremea covid-ului
dragostea se împarte în părticele mici de je ne sais quoi
nu pune întrebări sau răvașe în sticlă
nu transmite mesaje de care nimeni nu are nevoie
singura nevoie este să sari din aceste versuri
și să iubești cu tot ce nu știai
că ești 
și poți.

Ne ținem unul pe celălalt

Ridică-te,
este primăvară și au înflorit viorele
pământul se scutură de moarte
iubirea este ploaie pe umerii albi ai așteptării
în genunchi
ținem fricile orfane
ne ținem unul pe celălalt
și plângem
ne ținem și nu mai spunem nimic
suntem toți un număr
o viață
o vindecare
o recuzită pe care actorul o va pune în singurul rol care contează
suntem o singură mască peste gura umplută cu pământ
ne dor gingiile vieții
ne doare copilăria adormită la sân
și intram unul în altul
în matrioșca fără identitate
malaxorul din care desenăm flori
până miroase a primăvară
a flori de câmp și dimineți scrise cu cretă pe asfalt
până singura spălare va fi în roua ierbii
și mâinile acestea vor atinge
trupul plăpând
al păpădiei
din care rând pe rând ies vise
și nume.

și dincolo ar zâmbi Dumnezeu

suntem la doi ani și două luni distanță de noi
suntem la capătul promisiunilor
la capătul nervilor deșirați în aceste zile
în care ne izolăm 
de ceilalți
de noi înșine
pe Dumnezeu nu-l putem izola
în nicio celulă
nici să-l primim în antecameră
El intră prin ușile încuiate
dar eu deschid fereastra
larg
să intre soarele
auzi cum cad fricile de pe streașină
într-un pocnet surd
pisicile se întind după căldură
fără legătură cu acest haos
deschid cartea de poezie
a spovedaniilor mele
citesc cu voce tare un poem
ți-l trimit
să mă auzi cum te iubesc
mereu pe alt glas
suntem la capătul a tot ce ne-a rămas
când închidem ochii și iubirea se desface
din poleială
cu mâini de copil
așa te ocrotesc în palme
să nu sting vreo clipă candela
deschid ferestrele și bat în geam
ca și când mi-aș deschide sufletul
și dincolo ar zâmbi Dumnezeu
ai zâmbi
la capătul acestui poem
la doi ani și două luni distanță de noi.

Cronică la cartea mea ”Vers și culoare”, Ed. Grinta, 2010, semnată de Petre Isachi

Revista 13 Plus găzduiește cu generozitate cronica dlui Isachi la volumul meu de debut ”Vers și culoare”, Ed. Grinta, 2010. Mulțumiri!

Alchimia Poeziei

                                     sau

                                         „Marginea din miez” * (1)

       * Mihaela Roxana BOBOC, Vers şi culoare, Editura grinta, Cluj-Napoca, 2010

              Moto:

                             „Locuirea şi şederea omului pe pământ au semnificaţie poetică”

                                                                                                (Heidegger)

                                                                                                Petre ISACHI

          Ştim cu toţii că oamenii transformă Lumea prin ştiinţă şi o locuiesc poetic, când apollinic (adică sub o tiranică Raţiune din care lipsesc raţiunile inimii), când sub o misterioasă „înţelepciune tragică sau dionisiacă”, despre care ne vorbeşte încă, Fr. Nietzsche, încât nu m-a mirat primirea de la Roxana Mihaela Boboc a unui „poem de final de octombrie”, cu un titlu ispititor: Nu scoate spiţe din soare. Am reţinut din acest poem că „sigiliul rupt din viaţa dinaintea vieţii/ îmi face dor de Dumnezeu/ dar tu nu eşti sus cum nici în iad te-am aflat/ Eşti ploaia care secetă se face în josul cuvintelor/ şi mama care flămândă lasă gura poeziei”. Important este că acel Bună dimineaţa, urmat de: „Azi plouă de parcă am tras griuri peste soare. Vreme de poezie şi introspecţie”  (Bacovia nota în momente asemănătoare: „Vreme de beţie/ Ce melancolie…) mi-a reamintit brusc de îndatorirea mea de critic, obligat – desigur, de propria-mi conştiinţă -  să actualizeze cititorilor de poezie că au trecut, deja, 10 (zece) ani de la debutul (strălucit, l-aş califica eu) al poetei trăitoare într-un frumos Buzău literar-artistic, tot mai contaminat de spiritul voiculescian (misterul existenţei, caracterul iniţiatic al lucrurilor, fascinaţia/ obsesia inaccesibilului, o anume vedere ingenioasă a minţii, o posibilă mântuire prin frumuseţe, iubire, credinţă, un exerciţiu spiritual suprem pornit din nevoia de întoarcerea la sine şi la o filosofie a identificării gândului cu reveria/ melancolia), dar şi de mirajul (post)modernismului - reciclajul (artistul postmodern nu respinge trecutul cultural, ci-l absoarbe şi-l topeşte în conţinutul operei), heterogenitatea codurilor (artele tind să fuzioneze), tratarea răului prin rău, acceptarea simulacrului, conştiinţa că păşim într-o nouă eră a barocului etc.

          Citez pentru a vă sugera viziunea şi filosofia Mihaelei Boboc, rugându-vă să observaţi estetica, poetica şi poietica autoarei – şapte volume la data când scriu aceste rânduri: VERS ŞI CULOARE. 2010; POEMELE IOANEI, 2010; CEL MAI FRUMOS CÂNTEC VINE PE FURIŞ – Poeme în oglindă – Mihaela Roxana Boboc vs. Tudor Cicu, 2015; ŞEVALET CU EPILOG, 2016; SILABE ORFANE, 2016; SPOVEDANIA OASELOR (Poeme nerostite), 2017; TERAPIA PLOII DE CHILIMBAR, 2019 - , dar şi maturitatea poetică a debutantei: „Emi,/ marginile acestea au ţepi şi dor!/ Stai departe de ele…/ Tu mă priveşti cu mirarea aceea în ochi/ care-ţi şade atât de bine/ şi-ţi reiei nestingherit studiul formei…// Mai târziu mă vei întreba de ce/ trebuie să mâncăm şi marginile prăjiturii./ Chiar trebuie?/ Abia stăpânindu-mi râsul îţi voi răspunde pe/ măsură/ ca să simţi diferenţa şi să apreciezi esenţa./ Vei privi probabil cu alţi ochi/ prăjitura aceea cu miezul cel mai dulce,/ nuca pitită după coajă/ şi gălbenuşul îmbrăcat în albuş.// Cu răbdare vei înţelege tainele ariciului ţepos/ chiar şi melcul ascuns în cochilie/ îţi va părea discret.// Cât despre oameni, fiule, probabil nu-i vei înţelege/ de ce construiesc margini tăioase/ şi ridică fortăreţe zi de zi,/ dar nu uita// miezul tuturor lucrurilor ascunde o margine.” (Marginea din miez).

        Aţi remarcat deja, încă de la debut, Mihaela B. atribuie Poeziei/ Artei funcţie gnostică. „În învăţăturile Mihaelei către fiul ei, Emanuel” ( = Vers şi culoare), sub cochilia melcului (simbol al regenerării periodice, teofanie lunară, întruchipare a principiului feminin, „ un glif universal al temporalităţii” etc.), sub „tainele ariciului ţepos” ( căruia mitologia îi perpetuează o pluralitate de conotaţii: erou civilizator, animal cosmogonic ce corectează erorile Fârtatului şi inspiră faptele Nefârtatului, animal htonian, cu atribute ignee şi solare) şi sub simbolul mitologemului oului primordial/ oului cosmic, scriitura (pseudo)ludică configurează şi semnifică lumina spirituală/ strălucirea luminii dumnezeieşti, locul predestinat, unde Omul-şi pierde fatal, „sandalele de copil”, încât ajuns matur rămâne un neînţeles, incapabil să simtă „diferenţa”, să aprecieze „esenţa”, şi să disocieze răul de bine.

          Parcă înspăimântată de pierderea copilăriei, de faptul că Emi cel crescut „printre iluzii” n-o să mai vadă „frumosul în banal” (v. Coaja de nucă; Copilărie furată; Mirosul copilăriei; Mirosul fericirii; Casele de pe uliţa fără vârstă etc.), poeta se refugiază în lumea ideilor care se văd cu ochii sufletului, jurându-şi/ jurându-ne că „într-o zi/ am să dezbrac cuvintele de taine/ şi-o să descifrez esenţa acestui miros/ de fericire”. Încă de la debut, experienţa religioasă a poetei este foarte aproape de cea estetică şi de categoriile ei tradiţionale, sublimul şi tragicul, încât pentru fratele nostru, cititorul, este dificil să diferenţieze între ceea ce aparţine lumii „frumosului” şi ceea ce aparţine lumii „sacrului”. Citez din poemul Despre Dumnezeu: „Pe Dumnezeu l-am găsit prima oară stând pe o bancă,/ împovărat de ani, sprijinindu-se umil în baston./ M-am aşezat lângă el şi mi-a arătat frumosul/ lucrurile simple./ Atunci l-am iubit, sărăcăcios cum era/ şi l-am luat între mâini./ zidind cu el inima/ aşa cum zidesc copilaşii/ castele de nisip/ cu mânuţe nesigure.// L-am regăsit apoi în prima icoană/ desenată stângaci la vârsta de şase ani./ Stătea răstignit pe crucea strâmbă/ privind cu resemnare, printre şiroaie de sânge,/ Omul./ L-am rugat atunci să coboare de pe cruce,/ iar El mi-a zâmbit cu înţelegere, / s-a strecurat o clipă printre gene de copil/ şi cu demnitate şi-a reluat locul,/ susţinând povara omenirii.// Mult mai târziu aveam să-i pictez lumea/ pe care a iubit-o cu înverşunare/ în tonuri calde de pastel.// L-am întâlnit în biserică deunăzi/ vorbind despre iertare. Subiect tabu./ Despre iubire, mi-a spus, oamenii cred/ că ştiu totul, dar nu ştiu nimic.// Mă privea printre gene obosit dar când mi-a luat mâna/ am simţit frumosul, iubirea şi iertarea întreite într-o/ singură fire. Am înţeles atunci Treimea Dumnezeirii./ S-a ridicat de pe lespedea rece şi a plecat din nou/ pe crucea strâmtă.// Atunci l-am iubit cel mai mult.”

        Poemul pe care-l consider ars poetica vol. Vers şi culoare ne confirmă opinia că atât pictura, cât şi poezia Mihaelei Roxana Boboc tind să atingă rugăciunea. Ludicul (ivit din Emanuel - Tatiana exista doar în vis) potenţează fericit sublimul, se ştie, mijlocul ideal pentru a exprima în poezie/ pictură, „clipa cea repede”, religioasă, misterioasă, aparent ilogică, dar sublimă. Conversaţia în oglindă a Mihaelei cu Dumnezeu reconfirmă raportul psihologic continuu al poeziei cu rugăciunea. Rămâne deschisă întrebarea dacă religia constituie fenomenul de bază din care a izvorât/ izvorăşte treptat şi evolutiv Poezia, Pictura, Muzica etc.? Adică dacă să admitem dependenţa absolută, temporală sau esenţială a Artei de Religie…, fără o dependenţă paralelă şi de lumea văzută şi codificată permanent în „noduri şi semne”.

          Coexistenţa profanului cu sacrul confirmă mai curând ideea că poeta din Buzăul voiculescian nu refuză – dimpotrivă o include în alchimia Textului poetic – existenţa de sine stătătoare a experienţei estetice, căreia-i adaugă, în funcţie de problematica transfigurată, morală, plăcere, credinţă, filosofie etc. sugerând că ceea ce recreează şi transmite este inepuizabil. Mihaelei îi este plăcută ascensiunea (urcarea munţilor, treptelor templelor, ridicarea în aer etc.) care-i trădează aceeaşi mişcare interioară de autodepăşire, de sfinţenie şi de apropiere de valorile absolutului: „N-aş fi crezut că mai vii,/ nu pentru că n-aş fi meritat,/ dar pentru că lucrurile rotunde/ de genul privirilor întrepătrunse,/ jocului de mâini, cuvintelor în esenţă tare/ se întâmplă celor care noaptea călătoresc/ prin gări în căutare de vise,/ ori eu nu mai caut nimic,/ din care să nu fi gustat sau înţeles deja.// Au fost ani în care te căutam la adăpostul cuvintelor,/ te aşteptam în cerdacul vechi ori pe trepte te vedeam/ în chipuri fără nume,/ sau te scriam în rime dulci ca o agudă,/ azi însă/ scriu despre lucruri ascuţite ca o piatră/ de temelie,/ scriu despre oameni mici,/ lucruri mărunte cu iz de fericire.// Despre tine nu scriu mai mult decât s-ar putea înţelege/ de un copil căutându-şi iubirea în petala unei margarete/ copii ştiu să iubească/ las pe alţii să scrie lucruri pe care nu le înţeleg decât/ savanţii/ şi nu pătrund în inimă, nu se strecoară-n suflet,/ precum furnicile în muşuroi/ săpându-şi subterane.// Cel mai frumos lucru pe care l-am aflat despre tine/ a fost că exişti,/ restul e deja poveste.” (Dialog cu iubirea).

        Instrumentul stărilor/ trăirilor din volumul Vers şi culoare al poetei Mihaela Roxana Boboc este unitatea organică a sensurilor, care nu trebuie căutată în factorii externi, ci în sufletul uman, în propria conştiinţa estetică şi în cele trei elemente ale limbii: muzical, imitativ şi descriptiv. Interferenţa epicului cu dramaticul (dramatismul interior al trăirilor) potenţează lirismul = „dezvoltarea unei exclamaţii” (P. V.). Lirismul accentuat vizual, plastic, este singularizat de exprimările sibilinice, de seducţia limbajului „în sine”, cu o finalitate „mâzgâlită pe spatele singurătăţii”, de o anumită tensiune şi nelinişte epico-lirico-dramatică, de angoasele prezentului etern: „Ea era frumoasă,/ ca un înger căzut din eter/ ca ochii ca flacăra lumânării/ abandonată într-un colţ/ de strajă zilelor închise/ în globul peste care cad mereu fulgi de nea/ mari cât clipa dinainte să apari,/ aşa cum te-a imaginat parcă dintotdeauna,/ înalt aproape deşirat/ zâmbind cu ochii ascunşi după/ buchetul de trandafiri,/ mereu roşii/ ca focul ce trosneşte,/ când nestăvilit când molcom/ în piept…// Ţi-ar fi luat mâinile, le-ar fi atins o clipă/ doar să se convingă că exişti// Tu ai fi înţeles/ n-ai fi râs// aţi fi plâns împreună aşa cum stăteaţi/ rezemaţi de tâmple/ împrumutând gândurile/ pe buze flămânde,/ schimbând amintiri amestecate/ în liniştea fulgilor./ Ninge, ninge peste voi// şi părul alb trădează clipa/ transformată-n timp// Ea era frumoasă,/ el era boem ca toţi artiştii/ a pictat-o în seara aceea/ a iubit-o a doua zi/ într-o zi a plecat// ea i-a păstrat amintirea în globul de cristal/ peste care ninge tot timpul.// Încă îl mai zăresc/ când calc memoria/ pe bătături.” (Poveste de iarnă).

        Desigur, poeta născută cu voluptatea armoniei, contaminată prin „noduri şi semne”, de Nichita, caută frumosul – singurul domeniu legitim al poezie, cum îl definea E. A. Poe – în principiul „Fiat lux!” aflat la originea ivirii Lumii. Aşa se explică de ce supratema volumului este lumina (simbolul vieţii, dragostei, elevaţiei spirituale, salvării, principiu al binelui etc.) pe care scriitoarea o identifică cu Logosul/ Cuvântul, lumina ce succede întunericului care simbolizează haosul (post tenebros lux) şi care explică principiile estetice ale vol. Vers şi culoare. Aceeaşi lumină justifică sincretismul picturii cu poezia, explicat chiar de Mihaela Roxana Boboc în Cuvântul Autoarei: „Lumina ca esenţă deopotrivă a versului şi a culorii, scoate sufletul uman din agonia rutinei şi comunului, ducându-l în sfera originalităţii creatoare de frumos.”  Se vede cu ochiul liber că iluzia poetică se identifică cu spiritul ce gândeşte în sensul lui…

          Da! Frumosul – fără limite - acesta este scopul Artei configurată de poeta-pictor, nu doar în această scriitură. Unde aţi putea găsi/ vedea „frumosul” în cele trei Părţi ale volumului: * Întoarcere la copilărie; * Pastelurile unui artist * Poeme pentru suflet? În „divinitatea vizibilă”, în sincretismul vers-culoare,, în transfigurarea liberă a problematicii, în plăcerea dezinteresată a artistului, în revelaţia esenţei prin formă, în echilibrul plutitor al poemelor, în melancolia frumuseţii feminine predestinată să caute absolutul etc. şi, desigur, în sufletul, inima şi gândirea D-voastră.

                                                                   (continuare în nr. următor al revistei)

                   6 - 7 noiembrie 2019, Bacău                                           Petre ISACHI

          (probabil – la 10 ani după poemul Noiembrie şi tu… )

Poezia - creanga albă de corcoduș

Poezia - creanga albă de corcoduș

pe care înșir rugăciunea
ca pe mătănii.
Uneori ninge în martie
și poeții se îmbracă în lumină.
Închid ochii
și te respir
fără frică
păpădiile se înalță tot mai sus
de când am dat drumul
la tot ce mă ținea captivă
soarele mângâie fruntea copiilor
spune după mine
va fi bine
vom iubi fiecare respirație
fiecare adăpost pe care poezia
îl va găsi liber
în noi.

Mihaela Roxana Boboc
21 martie 2020.