Scriu din vremea izolării. Este săptămâna a cincea a Postului Mare al Sfintelor Paști și stăm în case. Nu doar noi, toată lumea de pretutindeni #stăacasă.
Ne atingem virtual, discutăm virtual, ne rugăm virtual, scriem și recităm online. Mâncăm în familie, am învățat să ne vedem unul pe celălalt, mai pe sub gene, mai acceptând conviețuirea, chiar dacă tragem încă cu ochiul pe rețele de socializare, în curtea vecinului, în cubul strâmt al altor păsări.
Nu mai cumpărăm nimic altceva decât provizii pentru supraviețuire și purtăm, în mod vizibil, o mască. O mască pe care ceilalți o pot vedea și se pot feri, păstrând o distanță din ce în ce mai mare. Un metru s-a transformat în doi metri și ne ocolim, bănuindu-ne de virusul ucigaș și covid. Purtăm la unison, pentru prima dată de când țin minte, mănuși. Subțiri, fine, aproape chirurgicale, care să ne protejeze contra atingerii calde și umane.
April, oscilând între frig și căldură, un fel de alba-neagra care se joacă cu noi, a venit ca o glumă sinistră.
Martie ne-a abandonat în brațele incertitudinii și rămânem cu ochii ațintiți pe ecrane, unde se numără zi de zi, morții și vinovații. Suntem un număr colorat, o singură vină.
Au carantinat un oraș vinovat de statistica morții. L-au închis, i-au bătut cuie în ferestre și îl țin așa, ca un exemplu de așa nu!
Ascult Slujba Canonului cel Mare la căști în această zi de miercuri, 1 aprilie și scriu. Scriu fără patimă și furie. Scriu de parcă am adunat scânduri și le pun încet pe foc.
Arunc una câte una toate sentințele și presupunerile despre viață. Despre familie și prieteni, despre cum ar trebui să fim și să iubim, despre lucrurile care ne fac fericiți sau din contră, abominabili.
Am spălat ferestrele în toată casa, am luat la rând draperiile și perdelele de peste tot, am făcut loc pe balcon, am lipit curcubeie pe geam și acum aștept.
Aștept să văd iubirea la celălalt capăt al curcubeului, să deschid orice canal de știri, online sau la clasica telecomandă și să privesc umanitatea în ochi.
Să stăm în genunchi, cu capul plecat în rugăciune sau privind norii și cerul. Să cerem ce nu cerem când privim cerul.
Să ne cerem pe noi înșine. Nu drepturi. Nu libertăți. Nu fantasme. Să ne cerem înapoi pe noi înșine. Pe cei îmbrăcați în haina albă a omeniei, în haina colorată a copilăriei, în haina incoloră a durerii.
Ați privit azi cerul? Norii se divid parcă la nesfârșit din aceeași iubire celestă și de nedruncinat. Din iubirea hristică, singura care va fi cât pământul, singura care va călca cu moartea pe moarte și înviindu-ne, ne va arăta locul cuielor din palmă, zicând: “Îndrăzniți! Eu am biruit lumea…”
Ne atingem virtual, discutăm virtual, ne rugăm virtual, scriem și recităm online. Mâncăm în familie, am învățat să ne vedem unul pe celălalt, mai pe sub gene, mai acceptând conviețuirea, chiar dacă tragem încă cu ochiul pe rețele de socializare, în curtea vecinului, în cubul strâmt al altor păsări.
Nu mai cumpărăm nimic altceva decât provizii pentru supraviețuire și purtăm, în mod vizibil, o mască. O mască pe care ceilalți o pot vedea și se pot feri, păstrând o distanță din ce în ce mai mare. Un metru s-a transformat în doi metri și ne ocolim, bănuindu-ne de virusul ucigaș și covid. Purtăm la unison, pentru prima dată de când țin minte, mănuși. Subțiri, fine, aproape chirurgicale, care să ne protejeze contra atingerii calde și umane.
April, oscilând între frig și căldură, un fel de alba-neagra care se joacă cu noi, a venit ca o glumă sinistră.
Martie ne-a abandonat în brațele incertitudinii și rămânem cu ochii ațintiți pe ecrane, unde se numără zi de zi, morții și vinovații. Suntem un număr colorat, o singură vină.
Au carantinat un oraș vinovat de statistica morții. L-au închis, i-au bătut cuie în ferestre și îl țin așa, ca un exemplu de așa nu!
Ascult Slujba Canonului cel Mare la căști în această zi de miercuri, 1 aprilie și scriu. Scriu fără patimă și furie. Scriu de parcă am adunat scânduri și le pun încet pe foc.
Arunc una câte una toate sentințele și presupunerile despre viață. Despre familie și prieteni, despre cum ar trebui să fim și să iubim, despre lucrurile care ne fac fericiți sau din contră, abominabili.
Am spălat ferestrele în toată casa, am luat la rând draperiile și perdelele de peste tot, am făcut loc pe balcon, am lipit curcubeie pe geam și acum aștept.
Aștept să văd iubirea la celălalt capăt al curcubeului, să deschid orice canal de știri, online sau la clasica telecomandă și să privesc umanitatea în ochi.
Să stăm în genunchi, cu capul plecat în rugăciune sau privind norii și cerul. Să cerem ce nu cerem când privim cerul.
Să ne cerem pe noi înșine. Nu drepturi. Nu libertăți. Nu fantasme. Să ne cerem înapoi pe noi înșine. Pe cei îmbrăcați în haina albă a omeniei, în haina colorată a copilăriei, în haina incoloră a durerii.
Ați privit azi cerul? Norii se divid parcă la nesfârșit din aceeași iubire celestă și de nedruncinat. Din iubirea hristică, singura care va fi cât pământul, singura care va călca cu moartea pe moarte și înviindu-ne, ne va arăta locul cuielor din palmă, zicând: “Îndrăzniți! Eu am biruit lumea…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu