Despre lecțiile pe care nu ni le asumăm sau o facem prea târziu, despre oamenii care ne rănesc și pleacă, rănesc și uită, despre rănile pe care ni le provocăm singuri. Despre deciziile de o clipă care întorc pământul sub brazdă, despre toate lucrurile care nu vor conta cu adevărat peste cinci ani, când vom fi liberi și singuri, liberi și goi, liberi și altcumva decât noi înșine.
Despre aceste zile și săptămâni, când creștem în noi tumori, de care nici tu, nici eu nu vom vorbi. Despre păianjenul negru al iluziei că totul va fi bine. Că vom deschide aceste porți și un soare ne va îmbrățișa până când candelele aprinse în tot acest timp se vor stinge.
Despre toată această neiubire pe care mi-o urli în inimă și răspunsul ei, despre mormintele pe care cresc buruieni și nimeni nu le poate smulge, pentru că sunt în noi și acolo, doar lacrimile hrănesc și ucid, deopotrivă.
Despre cât mai rătăcim prin ferestrele altora, când fereastra lăuntrică este obturată de necredință.
O arie de operă, un Nessun dorma al zilelor noastre, un Turandot pe care Puccini l-a lăsat neterminat, așteptând marele final.
O conștiință colectivă necesară pentru lecțiile insuficiente ale platformelor electronice. ”Un strigăt mut ca o lebădă”, ”o corolă de minuni a lumii” pe care o strivim la fiecare pas. Un om stând în ploaie singur, el și Dumnezeu. Ecce homo!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu