Alchimia Poeziei
sau
„Marginea
din miez” * (1)
*
Mihaela Roxana BOBOC, Vers şi culoare, Editura
grinta, Cluj-Napoca, 2010
Moto:
„Locuirea şi
şederea omului pe pământ au semnificaţie poetică”
(Heidegger)
Petre
ISACHI
Ştim cu toţii că oamenii transformă Lumea
prin ştiinţă şi o locuiesc poetic, când apollinic (adică sub o tiranică Raţiune
din care lipsesc raţiunile inimii), când sub o misterioasă „înţelepciune
tragică sau dionisiacă”, despre care ne vorbeşte încă, Fr. Nietzsche, încât nu
m-a mirat primirea de la Roxana Mihaela
Citez pentru a
vă sugera viziunea şi filosofia Mihaelei Boboc, rugându-vă să observaţi
estetica, poetica şi poietica autoarei – şapte volume la data când scriu aceste
rânduri: VERS ŞI CULOARE. 2010;
POEMELE IOANEI, 2010; CEL MAI FRUMOS CÂNTEC
Aţi remarcat deja, încă de la
debut, Mihaela B. atribuie Poeziei/ Artei funcţie gnostică. „În învăţăturile
Mihaelei către fiul ei, Emanuel” ( = Vers
şi culoare), sub cochilia melcului (simbol al regenerării periodice,
teofanie lunară, întruchipare a principiului feminin, „ un glif universal al
temporalităţii” etc.), sub „tainele
ariciului ţepos” ( căruia mitologia îi perpetuează o pluralitate de
conotaţii: erou civilizator, animal cosmogonic ce corectează erorile Fârtatului
şi inspiră faptele Nefârtatului, animal htonian, cu atribute ignee şi solare)
şi sub simbolul mitologemului oului primordial/ oului cosmic, scriitura (pseudo)ludică
configurează şi semnifică lumina spirituală/ strălucirea luminii dumnezeieşti,
locul predestinat, unde Omul-şi pierde fatal, „sandalele de copil”, încât ajuns matur rămâne un neînţeles, incapabil
să simtă „diferenţa”, să aprecieze „esenţa”, şi să disocieze răul de bine.
Parcă înspăimântată
de pierderea copilăriei, de faptul că Emi cel crescut „printre iluzii” n-o să
mai vadă „frumosul în banal” (v. Coaja
de nucă; Copilărie furată; Mirosul copilăriei; Mirosul fericirii; Casele de pe
uliţa fără vârstă etc.), poeta se refugiază în lumea ideilor care se văd cu
ochii sufletului, jurându-şi/ jurându-ne că „într-o
zi/ am să dezbrac cuvintele de taine/ şi-o să descifrez esenţa acestui miros/
de fericire”. Încă de la debut, experienţa religioasă a poetei este foarte
aproape de cea estetică şi de categoriile ei tradiţionale, sublimul şi
tragicul, încât pentru fratele nostru, cititorul, este dificil să diferenţieze
între ceea ce aparţine lumii „frumosului” şi ceea ce aparţine lumii „sacrului”.
Citez din poemul Despre Dumnezeu: „Pe Dumnezeu l-am găsit prima oară stând pe o
bancă,/ împovărat de ani, sprijinindu-se umil în baston./ M-am aşezat lângă el
şi mi-a arătat frumosul/ lucrurile simple./ Atunci l-am iubit, sărăcăcios cum
era/ şi l-am luat între mâini./ zidind cu el inima/ aşa cum zidesc copilaşii/
castele de nisip/ cu mânuţe nesigure.// L-am regăsit apoi în prima icoană/
desenată stângaci la vârsta de şase ani./ Stătea răstignit pe crucea strâmbă/
privind cu resemnare, printre şiroaie de sânge,/ Omul./ L-am rugat atunci să
coboare de pe cruce,/ iar El mi-a zâmbit cu înţelegere, / s-a strecurat o clipă
printre gene de copil/ şi cu demnitate şi-a reluat locul,/ susţinând povara
omenirii.// Mult mai târziu aveam să-i pictez lumea/ pe care a iubit-o cu
înverşunare/ în tonuri calde de pastel.// L-am întâlnit în biserică deunăzi/
vorbind despre iertare. Subiect tabu./ Despre iubire, mi-a spus, oamenii cred/
că ştiu totul, dar nu ştiu nimic.// Mă privea printre gene obosit dar când mi-a
luat mâna/ am simţit frumosul, iubirea şi iertarea întreite într-o/ singură
fire. Am înţeles atunci Treimea Dumnezeirii./ S-a ridicat de pe lespedea rece
şi a plecat din nou/ pe crucea strâmtă.// Atunci l-am iubit cel mai mult.”
Poemul pe care-l consider ars poetica vol. Vers şi culoare ne confirmă opinia că
atât pictura, cât şi poezia Mihaelei Roxana Boboc tind să atingă rugăciunea.
Ludicul (ivit din Emanuel - Tatiana exista doar în vis) potenţează fericit
sublimul, se ştie, mijlocul ideal pentru a exprima în poezie/ pictură, „clipa
cea repede”, religioasă, misterioasă, aparent ilogică, dar sublimă. Conversaţia
în oglindă a Mihaelei cu Dumnezeu reconfirmă raportul psihologic continuu al
poeziei cu rugăciunea. Rămâne deschisă întrebarea dacă religia constituie
fenomenul de bază din care a izvorât/ izvorăşte treptat şi evolutiv Poezia,
Pictura, Muzica etc.? Adică dacă să admitem dependenţa absolută, temporală sau
esenţială a Artei de Religie…, fără o dependenţă paralelă şi de lumea văzută şi
codificată permanent în „noduri şi semne”.
Coexistenţa
profanului cu sacrul confirmă mai curând ideea că poeta din Buzăul voiculescian
nu refuză – dimpotrivă o include în alchimia Textului poetic – existenţa de
sine stătătoare a experienţei estetice, căreia-i adaugă, în funcţie de
problematica transfigurată, morală, plăcere, credinţă, filosofie etc. sugerând
că ceea ce recreează şi transmite este inepuizabil. Mihaelei îi este plăcută
ascensiunea (urcarea munţilor, treptelor templelor, ridicarea în aer etc.) care-i
trădează aceeaşi mişcare interioară de autodepăşire, de sfinţenie şi de
apropiere de valorile absolutului: „N-aş fi crezut că
mai vii,/ nu pentru că n-aş fi meritat,/ dar pentru că lucrurile rotunde/ de
genul privirilor întrepătrunse,/ jocului de mâini, cuvintelor în esenţă tare/
se întâmplă celor care noaptea călătoresc/ prin gări în căutare de vise,/ ori
eu nu mai caut nimic,/ din care să nu fi gustat sau înţeles deja.// Au fost ani
în care te căutam la adăpostul cuvintelor,/ te aşteptam în cerdacul vechi ori
pe trepte te vedeam/ în chipuri fără nume,/ sau te scriam în rime dulci ca o
agudă,/ azi însă/ scriu despre lucruri ascuţite ca o piatră/ de temelie,/ scriu
despre oameni mici,/ lucruri mărunte cu iz de fericire.// Despre tine nu scriu
mai mult decât s-ar putea înţelege/ de un copil căutându-şi iubirea în petala
unei margarete/ copii ştiu să iubească/ las pe alţii să scrie lucruri pe care
nu le înţeleg decât/ savanţii/ şi nu pătrund în inimă, nu se strecoară-n
suflet,/ precum furnicile în muşuroi/ săpându-şi subterane.// Cel mai frumos
lucru pe care l-am aflat despre tine/ a fost că exişti,/ restul e deja
poveste.” (Dialog cu iubirea).
Instrumentul stărilor/ trăirilor
din volumul Vers şi culoare al poetei
Mihaela Roxana Boboc este unitatea organică a sensurilor, care nu trebuie
căutată în factorii externi, ci în sufletul uman, în propria conştiinţa estetică
şi în cele trei elemente ale limbii: muzical, imitativ şi descriptiv.
Interferenţa epicului cu dramaticul (dramatismul interior al trăirilor)
potenţează lirismul = „dezvoltarea unei
exclamaţii” (P. V.). Lirismul accentuat vizual, plastic, este singularizat
de exprimările sibilinice, de seducţia limbajului „în sine”, cu o finalitate
„mâzgâlită pe spatele singurătăţii”, de o anumită tensiune şi nelinişte
epico-lirico-dramatică, de angoasele prezentului etern: „Ea era frumoasă,/ ca un înger căzut din eter/ ca
ochii ca flacăra lumânării/ abandonată într-un colţ/ de strajă zilelor închise/
în globul peste care cad mereu fulgi de nea/ mari cât clipa dinainte să apari,/
aşa cum te-a imaginat parcă dintotdeauna,/ înalt aproape deşirat/ zâmbind cu
ochii ascunşi după/ buchetul de trandafiri,/ mereu roşii/ ca focul ce
trosneşte,/ când nestăvilit când molcom/ în piept…// Ţi-ar fi luat mâinile,
le-ar fi atins o clipă/ doar să se convingă că exişti// Tu ai fi înţeles/ n-ai
fi râs// aţi fi plâns împreună aşa cum stăteaţi/ rezemaţi de tâmple/
împrumutând gândurile/ pe buze flămânde,/ schimbând amintiri amestecate/ în
liniştea fulgilor./ Ninge, ninge peste voi// şi părul alb trădează clipa/
transformată-n timp// Ea era frumoasă,/ el era boem ca toţi artiştii/ a
pictat-o în seara aceea/ a iubit-o a doua zi/ într-o zi a plecat// ea i-a
păstrat amintirea în globul de cristal/ peste care ninge tot timpul.// Încă îl
mai zăresc/ când calc memoria/ pe bătături.” (Poveste de iarnă).
Desigur, poeta născută cu
voluptatea armoniei, contaminată prin „noduri şi semne”, de Nichita, caută
frumosul – singurul domeniu legitim al poezie, cum îl definea E. A. Poe – în
principiul „Fiat lux!” aflat la
originea ivirii Lumii. Aşa se explică de ce supratema volumului este lumina
(simbolul vieţii, dragostei, elevaţiei spirituale, salvării, principiu al
binelui etc.) pe care scriitoarea o identifică cu Logosul/ Cuvântul, lumina
ce succede întunericului care simbolizează haosul (post tenebros lux) şi care explică principiile estetice ale vol. Vers şi culoare. Aceeaşi lumină
justifică sincretismul picturii cu poezia, explicat chiar de Mihaela Roxana
Boboc în Cuvântul Autoarei: „Lumina ca esenţă deopotrivă a
versului şi a culorii, scoate sufletul uman din agonia rutinei şi comunului,
ducându-l în sfera originalităţii creatoare de frumos.” Se vede cu ochiul liber că iluzia poetică se
identifică cu spiritul ce gândeşte în sensul lui…
Da! Frumosul – fără limite - acesta este
scopul Artei configurată de poeta-pictor, nu doar în această scriitură. Unde
aţi putea găsi/ vedea „frumosul” în cele trei Părţi ale volumului: * Întoarcere
la copilărie; * Pastelurile unui artist * Poeme pentru suflet? În „divinitatea
vizibilă”, în sincretismul vers-culoare,, în transfigurarea liberă a
problematicii, în plăcerea dezinteresată a artistului, în revelaţia esenţei
prin formă, în echilibrul plutitor al poemelor, în melancolia frumuseţii
feminine predestinată să caute absolutul etc. şi, desigur, în sufletul, inima
şi gândirea D-voastră.
(continuare în nr. următor al revistei)
6 - 7 noiembrie 2019, Bacău Petre ISACHI
(probabil – la 10 ani după poemul Noiembrie şi tu… )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu