dragostea asta
crâncenă
luptă cu viața
o luptă cu sine
o întreagă redută de bună dimineața spus la infinit aceleiași persoane
o mulțime de săruturi trimise în aer
necontaminate de acest virus ucigaș
aerul care intră în plămâni și rămâne acolo odată cu frica
paralizată
trotuare pustii și te iubesc-ul strigat din rărunchi
să ne ajungă de singurătate
picioarele înfășurate în poziție lotus
chestiuni vagi precum fericirea în vremea crizei
meditațiile și respirațiile la lumina candelei
camera aceasta urmărindu-mă pretutindeni
un big brother comasat în tresăririle dinlăuntrul meu
și resturile acestea de poezie care îmi hrănesc sufletul
cel încuiat pe dinăuntru dar liber
să iubească copacii pământul mâinile tale
îmbrățișând cubul strâmt
din care evadez uneori pentru a mă întoarce
mai rebelă decât m-au imaginat
versurile tale
unde artistul pune culori la uscat și duce pânzele la râu
le îmbibă în transpirația și fericirea lui
în neputință și viziune
îl privesc cum își neagă cerul de sub tălpi
așa agățat de propria nefericire devenită laitmotiv
în vremea covid-ului
dragostea se împarte în părticele mici de je ne sais quoi
nu pune întrebări sau răvașe în sticlă
nu transmite mesaje de care nimeni nu are nevoie
singura nevoie este să sari din aceste versuri
și să iubești cu tot ce nu știai
că ești
și poți.
...„în tresăririle dinlăuntrul meu
RăspundețiȘtergereși resturile acestea de poezie care îmi hrănesc sufletul” - doar în fața muntelui și dinaintea mării mai poți înfrânge tăria de a te măsura cu cuvântul, ceea ce e mereu posibil în poezie. „Nu știu ce...” spunea și Pavel în scriptură, ori ceva asemănător: Lumea ta va fi ca via pe care ai sădit-o cu propriile mâini”, adică LEAC pentru suflet. Frumos!
”Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta. Şi o desăvârșeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit ţie.”
ȘtergerePsalmul 79 al lui David.
Mulțumesc!