Pietre de râu

poate că zilele pot încremeni
când privești dinăuntru 
te înalți tot mai mult
nu reușesc să ajung la tine
nici măcar pe vârfuri
nimic din tot ce mișcă acum nu va mai conta
peste cincizeci
o sută de ani
tu vei rămâne prins în aceste poezii
pe care nimeni nu le va mai citi
se va scrie altfel
dacă se va mai scrie
se va sări peste sentimente
ca peste pietrele de râu
în zilele toride de vară
când arunci piatra primul
și te bucuri de stropii căzând pe rochia mea albastră
îți scot limba în timp ce materialul subțire se lipește de coapsele mele
și râd,
vezi, râd pentru că mi-aduci aminte de mine
de cum sunam la ușa babelor plictisite
și-mi răspundeau cu apă rece direct în creștet
râd pentru că mă enervează familiaritatea
unor gânduri care nu vor fi nicicând ale mele
și-atunci întorc fața 
peste umărul stâng
în timp ce plescăi apa 
cu picioarele goale
în timp ce inventez o nouă cutie
de unde să nu mai ieși
vreme de câteva anotimpuri
în care vor încăpea 
toate aceste ridicole tăceri
în care tu nu spui nimic
și eu îți răspund că mă gândeam la vară
la stropii deși pe obrajii mei
și nu,
nu sunt lacrimi
sunt doar transpirația rece
în toiul nopții
când șopârle se strecoară sub piele
și le dai cu tămâie,
apoi îți iei capul între palme
și te legeni 
încet
încet
printre pietre.