Nu scoate spițe din soare

Este noaptea când dau ceasul înapoi
mana cade lin din cer
aidoma fulgilor
în ochii trecătorilor
bezna este de nesuportat
dacă iei sufletul Anyei și îl treci prin vămi
descoperi orfanul desenat pe mâneca dreaptă
și timpul, acest părinte dinaintea lutului încins
modelează cu ochii închiși
umbre
nu scoate spițe din soare
să-i spui Anyei
cum iubește toamna frunzele îmbrățișate
de iese sânge și soare
prin venele poetei.
Este noaptea când scriu cu ecou
și dragostea, această omidă plămădită din urma iubitei
te scoate din cocon 
până nu mai atingi nimic
pământul rămâne un punct pe atlas
sigiliul rupt din viața dinaintea vieții 
îmi face dor de Dumnezeu 
dar tu nu ești sus cum nici în iad te-am aflat
Ești ploaia care secetă se face în josul cuvintelor
și mana care flămândă lasă gura poeziei
Ești dor și doare clavicula 
de strig să fie ploaie
și dragoste în inima Anyei 
copilă, ce mici sunt vrăbiile în deșert 
scăldate în lumină, 
Copilă, scoală-te! 
și te scrie pe coala îndoită 
dau ceasul înapoi 
și timpului îi scot o coastă 
să încap între două respirații ruginite în toamnă. 

femeie într-o secvență de film mut

cu jumătate de oră înainte
să afli că iubesc o iubesc
o uit lângă tocul ușii
și ea așteaptă cuminte
și moale
ca trupul femeii duminica
când torni untdelemn și frăgezesc cuvinte
apoi le uit și mă răzbună
gura care-mi sărută poemele
aburii toamnei în care mă întorc
femeie într-o secvență de
film mut
nu recunosc pereții aceștia nici muntele verde
alunecând în sân
nici fata care-și zâmbește sieși,
ieri au fost toate
Ieri s-au născut toamnele de-mi vine să strig mamei
să-mi arunce în cârlig norocul
poate prind urma părintelui meu
cu jumătate de oră înainte
să afli că iubesc te iubesc
nimeni nu doarme afară de câinele șchiop al copilăriei mele
covor așternut pe aleea dinspre casă spre școală
și niciun pas
afară de omul de lut și inima bătând în orologiul vechi
când nu te iubeam, iubeam o părere
mă iubeam când lipseam din mine și dincolo
mâna scria nevăzută.
O jumătate de chip pe jumătate umbră și
iubirea ca un câine șchiop
cu jumătate de oră înainte
să te iubesc.

Poemele acestea vii

Nu intru cu tine, moarte, în noiembrie 
nici măcar să sărut fruntea rece a iubirii
femeia văduvă are chipul mamei mele
în sâmbăta morților 
părul de argint și emoția când o țin de mână și ea devine tot mai tânără 
aproape lunecând înspre copilărie
pasul ei privește peste umăr
baloanele de săpun șterse din anotimp
nu-mi mai amintesc cum miroase obrazul tău după ras
nici viețile puse înapoi în matrioșcă, 
tată, 
nu intru cu tine în noiembrie, 
chipul surorii se confundă cu al mamei 
și sunt ale mele 
dureri 
femei
plânsuri 
poemele acestea vii pe care le aprind
ca o torță și ele ard
mistuind și ultima fărâmă de adevăr 
nu intru cu povestea mută în noiembrie, am oprit ultimele zbateri ale ceasului oval
te-am oprit 
înainte să tai zborul copilei 
despre cine vorbesc profeții 
în gura poeziei 
lipsa ta este o felie desprinsă de pe os
și niciun clei
să pună în loc brațul sărit din umăr 
scriu 
de parcă nu am pierdut nimic
pietrele se mișcă și mint
mă mint
că dedesubt oasele se aliniază după soare
mângâi umbra ta pe jumătate lumină 
și torn vin peste crizanteme 
vor crește rănite
și frumoase 
ca toate femeile 
care îngroapă și plâng 
îngroapă și râd 
îngroapă și mângâie 
poezia pe creștet. 

Mi-e toamnă (două firi)

Mi-e toamnă și-afară arțarii dau în clocot
o cană îmi ține cafeaua de strajă
pictez o femeie ducând spre fântână
copilul din pântec tresare și doare
timpul moțăie de-mi vine să țin
în brațe poemul cu frunza-n rugină
se scrie de parcă am strâns laolaltă
cuvinte și spini
moartea se face mică-mică
o cheie răsucită în foaia de tutun
tristețea se-ascunde-n cutia
din care ies pe rând
monede galbene
se schimbă chipul sfinților
toamna se întoarce în pământ
și ceea ce nu spunem crește
altoi de lumină
rugăciunea pe buzele mele
ca un lampion înălțat în noaptea cu poezie.

*

Mi-e toamnă și-o inimă bate-n tină
pletele îmi ruginesc fără vină
bruma cade în pământ ca o taină
anii se încheie alene la haină
prin frunze pași și castane - dioram
prin doruri mai bate ploaia și în geam
am pus tămâie și-o crizantemă crai
candela arde, miroase-a mere în rai
suntem un gând și o rugă, crucișe
copacul se leagă cu frânghii și vise
lumina cade palidă pe coasă
o văd pe mama ieșind din casă
cu soarele-n mână și cerul în oase
te ating când nu-mi ești poem ori cuvânt
doar cerul în vene și niciun legământ
pictez, prinde în suflet grâul mănunchi
între lumi azi stă un copil în genunchi.

Lucrurile care nu se spun

Ești bine, părinte?

Am îmbrățișat o durere

și soarele creștea în piept

deși nici ziua nu devenise mamă

nici noaptea se apropia tiptil

doar visul prins în cuiul inimii

își mișca ochii,

de când îmi sunt

și părinte și copil

fără leac

lucrurile care nu se spun

se pritocesc

până când limpezi de sine

încap în Dumnezeul răstignit în icoana din colț,

nu știu dacă verile dospesc cuvinte

doar cerul se bucură ca de-o maică

adormind pentru lume.

Ești bine, părinte?

Mai crești copiii blândelor dureri

ca și cum ar fi ai tăi

mai vii spre mine cu pasul gol

în liturghia dimineții

să bați pe umăr timpul,

prietenul orfan

cu ziua niciodată mamă

și noaptea smulsă din cuibar;

simt oasele sfinților cum se adună laolaltă

într-o singură făptură

și lucrurile care nu se spun

cântându-se la asfințit

într-o singură durere

prohodită.

Ești bine, părinte?
Mai pictezi pasteluri pe înserat
când toamna coboară în sân nemângâiată
jumătate de lună peste jumătate de iubire
și copacii cu crengi golașe
ating cerul din care, rând pe rând,
păsări mici și albe,
speranțe injectate cu morfină
coboară în vene
coboară tu,
înainte să ne prindă dimineața
desenați pe hârtie;
Nu ține toamna în loc
intru în octombrie cu pielea arzând
șoptesc brațelor cuvinte de alin
mă răstignesc pe durere
și lemnul ei tare doare până la os.

Ești bine, părinte,
cum n-ai fi vis în plin amar
deschid palma 
culeg rămășițele zilei și le îngrop
craniul cuvintelor plesnește ca un dovleac copt
odată cu iubirea.

Vioara cerului acut

M-ai numit rază de soare în plin câmp
de ce mă strângi în pumn fără să doară de m-afund
cu mâinile în cruce nici dorul nu-l alung
spinul iubirii în carne-nfipt adânc
inspir - expir la întâmplare un gând
că ți-aș fi fost când nu posed nimic, la rând
nici anii nu-i mai știu ai mei, curând
vor îngropa iubirea în giulgiu fără trup
femei cu flori în mâini, spre mormânt apuc
sculptez pe Golgota în lemn de nuc
copiii cu picioare goale prin sătuc
cântându-ți osanale și mă duc
să plâng pe-un zid străin din care rup
un fir de iarbă timpului năuc.
De-ai fi un steag să-l port la brâu când lupt
cu-al morții nimb căscându-se abrupt
unde vor fi copiii care-au supt
la al meu sân ca dintr-un fruct
spune-mi, pe malul drept al podului cel rupt
vezi vecinicia-ngenunchind în lut
sub pălării de soare-n anotimpul mut
și pe vioara cerului acut
iubirea cântărită pe un taler brut
vezi zecile de grame de pe trupul slut
'nălțându-se pe Nil ca un tribut?

Când a rupt zăbala

se făcea că era amiază
soarele se pitise după casa cu horn înalt
și o bucată de cer
Grigore asculta Nessum Dorma
fumând gândul greu că Elena lui doarme
sub piatra albastră
priponit, calul odată sălbatic aștepta cu urechile ciulite
și nimeni nu-l alunga
rămăsese așa cu gâtul întins spre lume
o urmă de vinovăție
în ștreangul cât un leagăn fără stăpân
era pe înserat
când a rupt zăbala
și a mușcat din pământ
copitele plângeau sub el și 
m-am oprit să-l pictez în noaptea când n-am mai știut
cum să te iubesc.

Pe Tine

Pe Tine Te lăudăm
de la Buzău spre Maramureș
leagănul poeziei mele
o singură inimă
azi, când pădurile ard
și copiii ne plâng în vene
când ploile se zbat în cochilii de melc
și claustrofobi de sens
coborâm în salina durerii
azi, când pierdem și regăsim
respirația în genunchi la picioarele Crucii
azi, la moara cu apă sfințită în dor
de la un capăt la altul
hotar în hotar
o singură limbă
vorbită și plânsă
niciodată uitată
Pe Tine Te fericim
Maică în ochii blajini ai Iubirii
iubirea sfâșiind zarea
îmbrăcată în straie de lut
o singură suflare
și omul se mişcă în raiul
ca o promisiune pe care nu o vând nimănui
nici viselor închinate
cu fața în perna translucidă a fricii
așa Te mărim
și chipul din icoană
zâmbește imperceptibil
mâinii mele drepte
care atinge și doare.
Nu mai sunt eu
înăuntrul cochiliei
doarme poeta
cu fața spre răsărit
ca toate poveștile țesute
din poala raiului
alunecând tiptil
până devenim una.


Mihaela Roxana Boboc, 24 august 2019

Din zahăr și nisip

Să nu spui nimănui nimic
cum te-am pictat din zahăr și nisip
din praf dulce pe tălpi de pelerini
și pasul cel sculptat în flori de crini
călcând pe crengi și pe rugină
în noaptea care va să vină
iubita se lasă mângâiată
din creștet și până în moarte
de mâini sărutate de gând
să nu spui nu, nicicând
căușul palmei la gură pe alei
și prin zăbrele la fereastra cu zmei
nu cred o iotă în regrete
se pune praf de două degete
azi înăuntrul păpușii mute
mimează un scâncet paginile rupte
nu culeg vise întinse pe asfalt
când tu ramai în cerul de smarald
înec doar curcubeie pe-nserat
mă rog la râu încet, de am iertat
nu știu, să scot lumina din sân
pe dor să-l fac creștin, iar nu păgân
nu cred în rime prefăcute-n scrum
sau versuri albe când miroase-a fum
mai ține-n palmă un vers șchiop
să pară timpul un școlar miop
sărută-mi tâmplele zvâcnind, doi cocori
îngână un cântec de leagăn în zori
buzele pun pe umărul drept un semn
clavicula macină dorul în lemn.

Povestea cailor

08 pm
ascult Charles Aznavour
atentă la mimica artistului
în pauzele dintre respirații
încape un poem

09 pm
copiilor
le citesc povestea cailor ciupind din palma întinsă a războiului
și chiar la ultima frază plâng odată cu animalul iertării devenit albastru
în clar de lună
citesc printre gene
cum se numește femeia
sieși casă
sieși poezie
mâine va ploua cu lumină
mâine ne va găsi ropotul cailor
îmbrățișați
pe hârtie.

10 pm
Citesc atâta durere că nu știu unde încape
viață după viață
în matrioșca cu povești
clovnii rup cu nesaț cortina
frica mușcă brațul neodihnit
dacă mă așez la rădăcină
înfloresc pe un ram
rupt din claviculă.

11 pm
Inima femeii rotește ceasul din turn
spre miezul nopții
destram visul prins în două dimensiuni
pentru că nimeni nu scrie despre drumul înapoi
în sine
despre vindecare și plaga închizându-și ochii
ultima oară 
o copilă bolnavă de cancer spune că nostalgia este iubirea care rămâne
o cred
pe chipul mamei 
citesc epuizarea

...
dacă am scris despre asta
devine mai ușor
să îmblânzesc cai albi și negri
culorile dorm în cutia de lemn
la un loc cu iubirea.